Cautare

Thursday, December 31, 2009

Pe Innuendo de la Queen vă doresc un sincer La mulţi ani

Intrăm în 2010 şi credem că vremurile se schimbă uşor, mereu, treptat, dar fără calendar, ne învârtim iar pentru o zi între urări, între felicitări, între vise şi dorinţe rostite fără realitate, captivi într-o lume în care simţim că suntem copleşiţi, în care coordonatele rămân la fel, în care prejudecăţile se perpetuează fără încetare, dar o lume în care ne simţim datori să sperăm, să ne temem de repercursiunile anunţate prin biserici ale unor Dumnezei răzbunători. O lume în care ne simţim datori să urâm, să luptăm pentru idealuri pe care ni le însuşim superficial şi cărora ne dedicăm în totalitate fără vreun dram de cugetare, o lume pe care o începem an de an cu şampanie şi pupături şi o încheiem într-o furie nebună după reduceri de preţuri doar pentru a o lua de la capăt după un ciclu perfect al pământului, visând cu mintea golită cotidian mereu la aceleaşi idealuri.

Ne vedem la anul, eu am acum de făcut urări, de dat mesaje, de sunat în stânga şi în dreapta, am de hrănit o viaţă care, până la urmă, nici nu ştiu dacă are viaţă în ea. Pe Innuendo de la Queen vă doresc un sincer La mulţi ani… “Till the end of time”!



While the sun hangs in the sky and the desert has sand
While the waves crash in the sea and meet the land
While there's a wind and the stars and the rainbow
Till the mountains crumble into the plain
Oh yes we'll keep on tryin'
Tread that fine line
Oh we'll keep on tryin' yeah
Just passing our time
While we live according to race, colour or creed
While we rule by blind madness and pure greed
Our lives dictated by tradition, superstition, false religion
Through the eons, and on and on
Oh yes we'll keep on tryin'
We'll tread that fine line
Oh we'll keep on tryin'
Till the end of time
Till the end of time

Through the sorrow all through our splendour
Don't take offence at my innuendo

You can be anything you want to be
Just turn yourself into anything you think that you could ever be
Be free with your tempo, be free be free
Surrender your ego - be free, be free to yourself

Oooh, ooh -
If there's a God or any kind of justice under the sky
If there's a point, if there's a reason to live or die
If there's an answer to the questions we feel bound to ask
Show yourself - destroy our fears - release your mask
Oh yes we'll keep on trying
Hey tread that fine line
Yeah we'll keep on smiling yeah
And whatever will be - will be
We'll just keep on trying
We'll just keep on trying
Till the end of time
Till the end of time
Till the end of time

Thursday, December 17, 2009

E ziua bătrânelului veşnic tânăr

Undeva în Dartfort, în urmă cu fix 66 de ani, gângurea pentru prima dată cel care avea să creeze probabil cel mai cunoscut riff de chitară din istoria rock & roll-ului. Putea să se oprească acolo şi să fie şi acum la fel de mare.

Pe seama lui există bancuri, e un tip care ţine mereu la glumă şi va cânta până va muri. Nimeni nu ştie când se va întâmpla, de 40 de ani nimeni nu îi mai dă decât câteva luni de trăit, tocmai de aceea cică numai el şi gândacii de bucătărie vor mai supravieţui celui de-al treilea război mondial. Da, v-aţi prins, vorbesc despre Keith Richards, un bătrânel prea amuzant ca să pot să îl consider vreodată altceva decât unul din prietenii cu care mi-aş dori să îmi pierd timpul pe la beri în miez de noapte. De fapt el a rămas şi acum tânăr, la fel cum, în opoziţie, Ion Iliescu al nostru s-a născut din start bătrân.
Aşa că la mulţi ani, Keith Richards, aştept un nou album Stones la anul, aşa cum există zvonurile.

PS: Rifful acela de care vorbeam este de pe "(I can't get no) Satisfaction"
PS2: Cred că un citat de la el se potriveşte:
“Getting old is a fascinating thing. The older you get, the older you want to get.

Wednesday, December 16, 2009

Poveste de la un concert AC/DC

"AC/DC vine la Budapesta în 23 martie 2009". Era un offline pe messenger care mă entuziasmase instant undeva anul trecut prin noiembrie. În câteva ore, mă dezumflasem, nu aveam cum să plătesc online biletele şi fierbeam de ciudă, dar Iza a reuşit să comande şi până de Crăciun aveam biletul în mână. Sorin şi Iza la fel.
Două luni am fost fericit de bilet, am urmărit grămadă de material despre trupă, despre turneul Black Ice, despre istorie şi orice subiect. Iza se mutase între timp la Cluj, la concert nu mai venea, am început să mă întreb cu ce ajung la Budapesta. Până la urmă, de la Ocsi am luat maşina - merci! - şi am plecat cu Sorin spre Ungaria, cu două discuri pline de zdranga-zdranga, cu muzica dată tare într-o buburuză excelentă, o Toyota Yaris cu scaun de bebeluş în spate. Ce moacă au făcut grănicerii când l-au văzut şi noi le-am spus că mergem la concert...

Am ajuns în Budapesta, am lăsat maşina în parcarea sălii Papp Laszlo, era devreme tare şi am pierdut ceva timp prin Budapesta. Mă rog, pe două-trei străzi, după care pentru o oră, pe vânt şi ploaie, am aşteptat să se deschidă porţile sălii. Copii de liceu veniţi în uniforme de şcoală, bărboşi cărunţi cu beri în mână, fete de tot felul, cu tatuaje pe spate sau piercing în sprânceană, unguri, sârbi, români, sloveni şi cine ştie câte alte naţii cântau şi cântam împreună refrenele pe care abia aşteptam să le auzim.

Ce muzică de atmosferă este înaintea unui concert AC/DC?

Am lăsat câţiva forinţi - ok, destul de mulţi - pe la buticurile de suveniruri, apoi am intrat în sală. Cu ochii am căutat în tavanul înalt clopotul şi nu l-am găsit. Unde e clopotul?!? Mai erau vreo două ore până la concert şi am avut răspunsul la o întrebare care mă frământa de ani de zile. De obicei, până începe un concert se aude AC/DC, dar la un concert AC/DC ce se aude înainte de concert? Blues. Blues. BLUES autentic, lăsat în surdină, plăcut la început, agasant pe parcurs în timp ce aştepţi acele riffuri plecate din Gibsonul lui Angus, un blues pe care numai trupa de deschidere îl mai întrerupe. La Budapesta a fost The Answer, dar găsisem răspunsul la întrebarea mea. Nu mi-au plăcut, dar cine poate să placă o trupă de deschidere? Nu am înţeles de ce trebuiau să îmi spună că au în formaţie cel mai bun baterist din Belfast. Huh? Come on! Dar au aprins publicul şi după trei-patru piese de hair-metal fierbeam. Ştiam că AC/DC de undeva din culise adulmecă publicul. Aşteptarea începuse parcă să doară.

Durere care s-a rupt într-o explozie de entuziasm, de fericire şi un urlet contopit cu alte zeci de mii de voci când s-au stins becurile, când au rămas aprinse doar miile de corniţe purtate de oameni pe capete, când pe panoul imens al scenei se desfăşurau primele cadre ale animaţiei care a deschis "Black Ice Tour". Eram cu o mână agăţat de Sorin şi cu una de un necunoscut, săream cu toţii în acelaşi ritm, de mine atârna o geacă şi o cămaşă legate la brâu iar la gât aveam înnodat un banner cu sigla trupei. Instant, eram transpirat, săream cât puteam ca să iau o gură de aer sau să văd de deasupra tuturor o imagine fabuloasă, în timp ce buzunarele ticsite de chei, telefoane, portofel şi acte mă trăgeau în jos şi încercam mereu să îmi dau seama dacă nu s-a rupt vreunul, dacă nu am pierdut ceva.

Mulţimea era un tot legat şi electrizant, eram o fiinţă hipnotizată la un loc cu restul oamenilor de acolo, sala începuse să miroasă a iarbă şi AC/DC ne purta pe toţi prin istoria şi prezentul trupei... Back In Black, Big Jack, Thunderstruck, toate au lăsat rând pe rând o urmă în memoria celor care au fost de faţă, formând alături de vorbele lui Brian o prefaţă pentru faimosul striptease al lui Angus, făcut de data aceasta pe The Jack, nu pe Jailbreak. Nu văzusem în viaţa mea o puzderie de oameni straight care să aplaude frenetic un striptease masculin. Dar cine nu înţelege ce se aplauda acolo ar fi bine să nu mai citească. Un ultim acord, apoi un nou întuneric, din nou deasupra sălii plutea o lumină roşie ca de jar formată de acele corniţe şi apoi un flash sus, în tavan, dar nu în centru, ci deasupra scenei. Acolo era clopotul! Da, aşa este, începuse Hells Bells şi Brian s-a prins de el ca la un rodeo, lovindu-l puternic să sune atât de tare cât să îl trezească pe Bon Scott şi să îl aducă în sală.

Ne vedem în Constituţiei

Simţeam cum rămân fără voce şi eram lac de apă, picioarele nu mai voiau să sară, trecuse peste o oră dar la fiecare piesă încheiată speram doar să mai înceapă una, să nu se termine concertul, să o văd pe Rosie şi să aud geneza rockului pe Let There Be Rock. And there she was, călare pe locomotiva din scenă, trufaşă, dominantă. 42-39-56 sau ceva pe acolo, era, indiscutabil, Rosie! Whole lotta...
Însă trecuse timpul, AC/DC se pregătea pentru un bis colosal cu Higway to Hell şi cu tradiţionalul salut pentru cei care... ştiţi voi, cu ultima putere din glas am strigat de câteva ori "Fire!", sala a strigat de câteva ori "Fire!", pentru a încheia un spectacol incendiar.

La o oră după, ieşeam din parcarea arenei. Cât stătusem acolo într-o coloană de maşini înşirată printre stâlpi, am păstrat mereu un zâmbet incontrolabil pe figură, mă ghemuiam în scaunul Yarisului destinzându-mi muşchii. Mă uitam la oamenii care îşi căutau maşinile şi vedeam acelaşi zâmbet incontrolabil.

Pentru concertul acela am plătit un comision bancar de 40 de euro ca să fac un transfer de vreo 60 de euro, am luat amendă pentru viteză la patru dimineaţa la întoarcerea de la concert. Eram la 30 de km de Timişoara şi aveam 70 km/h. Pentru ţeapa de concert care se anunţase în această vară în România am plătit şi atunci bilet, banii sunt recuperaţi. Iar pentru concertul de la Bucureşti din 16 mai, am luat azi bilete.
După ce a fost la Budapesta, amenzile, comisioanele ascunse şi ţeparii au meritat osteneala! Ne vedem în piaţa Constituţiei.

UPDATE: Ne-am văzut în "Constituţiei". Curioşi cum a fost? Citiţi aici.

Wednesday, December 9, 2009

Esenţa nu poate fi negată

Am observat că Discovery retransmite în ultima perioadă un serial, "Final 24". Este vorba despre mari simboluri, în general ale muzicii secolului XX, decedate timpuriu sau surprinzător, iar printre teme sunt Jim Morrison, Janis Joplin, Keith Moon, 2Pac Shakur etc.
Documentarul reconstituie ultimele 24 de ore din viaţa respectivei celebrităţi, are fel şi fel de interviuri, construieşte portrete şi dă verdicte.

Episoadele privitoare la cele patru nume enumerate le-am văzut şi toate au aceeaşi trăsătură. Se conturează imaginea personalităţii, se prezintă evenimente şi apoi moartea, totul într-o lumină sumbră care te lasă cu senzaţia că subiectul putea evita deznodământul tragic dacă nu lua o doză, dacă nu ar fi consumat o viaţă fel şi fel de droguri sau alcool.

Numai că prin această impresie, realizatorii documentarelor "Final 24" neagă exact trăsăturile care au construit aceste personalităţi. Altfel, de exemplu Janis Joplin nu ar fi avut niciodată curajul să se urce pe scenă, Jim Morrison poate că ar fi rămas închis într-un cerc lipsit de creativitate.

La fel cum talentul, geniul şi originalitatea au fost caracteristici pentru aceştia, parte integrantă din fiecare a fost şi abuzul de orice fel. Practic documentarele promovează ca imagine generală pentru toţi lipsa de limite, dar ca element total negativ. Însă pentru a depăşi limitele omului mediu, omului normal, nu poţi face asta doar în creaţie, ci şi în distrucţie. Sunt părţi componente şi dependente una de alta într-un caracter, de aceea esenţa unei persoane nu poate fi negată, spunând că Jim Morrison ar fi trăit şi acum şi era la fel dacă nu ar fi avut vreun viciu.

Tuesday, December 1, 2009

Huxley

Prima dată am citit "Orb prin Gaza", aveam 14 sau 15 ani şi cartea îmi picase în mână fără să o aleg pentru ceva, fără să aibă o altă însemnătate decât numele autorului semnat pe coperta cărţii, Aldous Huxley. Îmi sărise în ochi într-o bibliotecă stufoasă pe care nu o mai răscolea nimeni, aşa că am luat-o acasă la mine şi am început să citesc. Din carte nu mai ţin minte mare lucru, ştiu doar că personajele au tot felul de experienţe narcotice, un text cu o aranjare puţin haotică şi o copertă cu o descriere absolut jenantă a autorului, "un scriitor marginal al culturii engleze în anii '30" (redare aproximativă), o minimalizare în care eu, acum, văd monstrul de manipulare şi cenzură din comunismul cultural. În fine, atunci ştiam că Huxley e omul care l-a influenţat enorm pe Jim Morrison, iar în comparaţie cu setea care mă făcea să caut elementele care l-au schimbat pe Jim, conta mai puţin ce găseam în prima carte citită pe care, probabil, nici nu aveam cum să o înţeleg atunci în adevărata ei formă.

Fără o impresie clară după "Orb prin Gaza", Huxley a trecut firesc undeva în urmă, au trecut câţiva ani până am regăsit pe o tarabă de anticariat "Frunze uscate". Din nou, o carte doar cu acţiuni banale, dar de data aceasta cu o construcţie complet unică a personajelor. Nu exista om pe care să-l fi cunoscut şi să nu îl pot încadra în marile tipare umane redate acolo, era o îngheţare a lumii pentru aproximativ şapte decenii, o lucrare rămasă - aşa am simţit eu - să sfideze evoluţia materială în favoarea unui spirit de neschimbat. Coperta am ignorat-o, era tot o ediţie tipărită prin anii 80. Apoi am citit de Huxley o colecţie de eseuri, "Şi restul e tăcere", nişte idei absolut geniale, "Punct. Contrapunct", o carte chiar mai completă din punct de vedere al tipologiei umane decât "Frunze uscate", un fel de continuare revizuită. Apoi "Geniul şi zeiţa" şi, în sfârşit, "Minunata lume nouă. Reîntoarcere în minunata lume nouă".

O carte despre o lume utopică în care totuşi prezentul şi viitorul social sunt pictate cu mare acurateţe. O carte care te revoltă nu prin finalul ei absolut logic (deşi poate pentru unii neaşteptat), ci prin drumul care duce la un final atât de clar, prin căile care compun mesajul de sfârşit, prin înglobarea iluziei de iubire într-un proces de descoperire personală cu moartea ca final aşteptat.
"Minunata lume nouă", o carte despre o lume care condamnă sau va condamna, într-un viitor cine ştie cât de depărtat, la izolare şi moarte orice formă de răzvrătire, de personalitate şi de singularitate. O lume care va aduce cu sine condamnarea la moarte a celui care nu se adaptează, care nu se integrează în procesul de standardizare.

Pe Huxley abia încep să îl descopăr...