Cautare

Wednesday, August 20, 2014

RockFM, it rocks! Dar numai așa, puțin câte puțin...

De când stau în Sibiu, prind Rock FM pe radioul din mașină. Este cam singurul post pe care îl ascult intenționat. Restul posturilor disponibile mi se par toate la fel, cu aceleași Antonii, Voltaje (bleac), Inne...

Rock FM este mai altfel. Are spoturi mai amuzante, reclame mai „deștepte”, chiar și DJ-ii din studio par altfel, nu sunt niște cretinei care urlă ca bezmeticii și fac niște concursuri tembele sau glume nesărate.

Rock FM îmi place, atâta timp cât nu îl ascult prea mult. Dar în ultima săptămână, am avut ocazia să îl ascult ore la rând, emisiune după emisiune.

Și am ajuns foarte, foarte rapid la părerea că piesele se repetă mult prea des. Sincer, nu cred că playlistul trece de o mie de melodii, iar numărul trupelor/artiștilor se învârte undeva pe la o sută. Sper din tot sufletul să aud și altceva decât două-trei piese de la Scorpions, Metallica, Iron Maiden și autohtonele Cargo, Compact și fostul Iris.

Și cu asta, mi-am scris postul anual pe Blogul de Rock :)

Sunday, November 24, 2013

Rockerul Pinguin

Nu știu cum stau în general pinguinii cu recensământul, dar sunt destul de sigur că o specie care înflorește în ultima vreme este pinguinul rocker. Acesta nu prea înghite frigul polar și nici nu are de ce. 

De obicei, are o carieră interesantă într-un birou unde trebuie să stea toată ziua la cămașă și cravată, motiv pentru care la evenimentele speciale ia papionul și vestuța. Are un aer de persoană înțepată și inaccesibilă când iese să se distreze, îi place Jack Daniels cu gheață și cola, dezlănțuindu-se când aude câte o piesă de rezistență a muzicii rock.

În toată splendoarea lui, pinguinul rocker poate fi văzut mai ales la nunți, spre „spartul târgului”, după ce se dă tortul și se cam duc invitații pe acasă. Între „Bea nănașul și cu finul” și o manea neaoșă, de obicei un DJ foarte inspirat pune un AC/DC cu dedicație pentru cel mai rocker pinguin dintre invitați. 

Într-o lumină puternică demnă de o reuniune de clasă, se strâng în centru vreo cinci-șase pinguini rockeri. Dau din chelii imitând niște plete à la Kirk Hammett în tinerețe, se screm să reproducă pasul celebru al lui Angus Young și, de regulă, se mișcă de parcă ar fi niște scânduri rupte-n două pe la mijloc, fără grație, fără ritm, doar o eliberare pe care nu au mai simțit-o de mult, așa cum l-am văzut pe Horia Brenciu la Vocea României, când un tip a cântat „Du Hast”-ul de la Rammstein.


Sunt adorabili. Își amintesc de adolescență, de viața din cămin, de momentele de sălbăticie din viață. Trăiască pinguinii! 

Monday, June 20, 2011

FITS 2011, episodul 4: Vama

Foto: andreeagogu.blogspot.com
Când eram în liceu, am fost scos de gardă din public la un concert Vama Veche în Brașov. Oamenii aveau dreptate, eram mort de beat și trotuarul era prietenul meu drag, asta ca să parafrazez un vers al trupei. După câțiva ani, la Timișoara, eram doar amețit când mi-am luat un pumn în ficat de la un „dulap” pentru că i-am călcat pițipoanca pe picior. Din nou, trotuarul mi-a fost alături până să îmi recapăt suflul.

Acum, în 2011, aveam o reticență când m-am dus la concertul Vama în Sibiu și oricum, nu mi se părea o mega-trupă. Nu îmi placuse vreodată fițoșenia de care poate fi capabil Tudor Chirilă, certurile pe drepturi de autor de la despărțirea trupei sunt și ele un minus. Și toate acestea au contat fix o melodie. Pentru că odată cu începutul concertului, văzusem pe scenă o trupă dezinvoltă, o trupă cu putere, cu mesaj, sinceră și gata să se dăruiască publicului.

Pentru prima dată, nu mai vedeam Vama, veche sau nouă, de pe trotuar, cu o durere de ficat dată de votcă sau de vreun imbecil cu un maiou mulat și o blondă platinată.

Sincer, sunt două săptămâni de la concert și îmi pare rău că nu am scris atunci textul acesta. Simt că am pierdut ideile… și aveam atâtea de scris. Dar am să mă rezum la câteva care, de fapt, fac diferența.

Pentru cineva care dădea pe un concert Vama la fel de mult cât n-ar fi dat pe același concert, am rămas electrizat din start de modul în care Chirilă a putut să intre instantaneu în contact cu publicul. „Uitați, aceasta este o chitară, nu e muzică pe calculator”. Își permitea să renege și să anuleze rădăcinile muzicale ale publicului de până în 25 de ani care cu numai o zi înainte cântase alături de Voltaj. Nu era glumeț și nici trupa n-avea chef de lingușeli gratuite la adresa publicului. Dovadă și curiozitatea lui Tudor de-a vedea cu ochii lui efectul muzicii asupra mulțimii, nu de undeva de pe scenă, ci tocmai de sus, de pe stâlpii de susținere ai reflectoarelor.

Vama, în acest recital, era o forță care te plimba în teme complet diferite, de la frustrările artiștilor la frustrările sociale, te marca tulburător cu un clar și infinit vers, „Dumnezeu nu apare la știri”. Pentru ca apoi tot trupa aceea, tot muzica aceea, să te vindece și să te împace cu lumea, cu tine și cu optimismul printr-o simplă gamă și un vers referitor la marea dragoste. De data aceasta, o dragoste pasională, fierbinte și adolescentină, una pe care o găsim atât de rar în rockul românesc

Vama a fost un spectacol desăvârșit pe scenă, nimic mai prejos de al unei mari trupe rock, iar în public a părut că este un studiu psihologic complex și masiv în care, măcar parțial, cred că s-a recunoscut orice om prezent în Piața Mare (ce nume simplu, dar de data asta urât, nu ca Ana).

Fără doar și poate, Vama a fost cel mai reușit concert pe care l-am prins la Festivalul Internațional de Teatru Sibiu 2011. Dacă în trecut ridicam din sprânceană la această trupă, acum nu i-aș rata. I’m a believer...

Dacă ți-a plăcut, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Wednesday, June 15, 2011

Dintre piese preferate

Aţi fost vreodată întrebaţi care e formaţia voastră preferată şi de ce? Sau care ar fi piesele pe care le-aţi pune într-un Top 10 şi care ar fi pe primul loc?

Acum vreo săptămână mă întreba cineva şi cred ca nici un top 50 nu ar fi fost suficient de mare. Pentru numărul 1 aş fi avut cel puţin 15 piese candidate, fiecare cu cel putin un motiv foarte bun. Dacă m-aţi fi întrebat acum vreo 12 ani care e preferata, răspunsul ar fi fost Ziua vrajitoarelor, acum opt ani era All along the watchtower, varianta lui Hendrix, acum vreo patru ani era Child in time, iar acum... multe. Cred că fiecare perioadă din viata mea a avut o piesă pe care am rezonat foarte bine, iar acesta este probabil motivul pentru care, câte o piesa a devenit preferata mea in perioada respectivă.

Mă gândeam să scriu acum despre piesele si formaţiile mele preferate şi să spun motivele, dar nu cred ca e bine să le pun pe toate deodată pentru că una lângă alta şi-ar pierde din farmec. Mai nou, consider că pentru orice piesă bună e nevoie de timp ca să o diger ca sunet, mesaj, să înteleg contextul în care a fost compusă şi să reflectez asupra motivelor pentru care îmi place atât de mult.
Una din piesele care brusc mi s-a părut genială si care m-a obsedat vreo doua luni a fost Bron Yr Aur Stomp de la Led Zeppelin. Să vă spun de ce. Deşi ascultasem piesa de sute de ori la gramadă cu alte piese, nu ieşea deloc in evidenţă. Însă, acum caţiva ani am primit de la fratele meu un cadou cu toate albumele Led Zeppelin şi o carte cu mici povestioare despre formaţie si felul în care au compus fiecare album.

Aşa am aflat că aproape toate piesele de pe albumul Led Zeppelin III au fost compuse într-o casă fără electricitate şi apă curentă din Ţara Galilor. M-am gândit: "Zeppelin fără curent?!?! Nu se poate!!! Trebuie să mai ascult o dată..." Atunci parcă mi-a pus cineva ochelari pentru prima dată şi am înţeles de ce e albumul acela atât de diferit de celelalte. Nimeni nu ar fi putut să compună un sunet atât de apropiat de natura umană şi de plăcerile simple ale vieţii într-un studio din centrul oraşului. Sunetul vântului prin pădure sau originile blues-ului şi rock-ului nu le poţi descoperi într-un monstru de metal şi asfalt.

Totuşi, mulţi îmi pot spune că Bron Yr Aur Stomp nici nu se poate compara cu piese celebre cum sunt Kashmir sau Stairway to heaven, dar tocmai asta este ideea... nu se poate compara. E complet diferită de alte piese, dar atât de apropiată de micile lucruri care fac viaţa frumoasă, încât nu mă pot sătura de senzaţia pe care mi-o dă de fiecare dată când o ascult.



Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Sunday, June 12, 2011

FITS 2011, episodul 3: Voltaj

Se apropia deja finalul Festivalului Internațional de Teatru și lumea știa de concertele organizate în centrul Sibiului. De la seară la seară, parcă oamenii erau tot mai mulți și tocmai de aceea, Voltaj nu mi s-a părut o alegere bună pentru penultima seară.

Credeai că n-ai să vezi pe-aici prea multe critici? Dacă ai dat peste articolul acesta, să te ții. Vorbim despre trupa de manele care folosește chitări pe scenă. Pentru că asta am senzația că este Voltaj, mereu mi-a displăcut profund modul lor vulgar și puțin prost în care se produceau. Pe scene, pe televizor sau pe radio.

Pe scurt, este maneaua rockului românesc, în ciuda aparentului impact pe care îl are, impact existent în rândul copiiilor care încă nu știu ce să aleagă după ce vin de la școală între Cartoon Network și MTV.

Piesele lor – incorect spus, vei vedea mai jos de ce – sunt expresii ale unor reacții umane, dar transpuse jenant, subliniate grețos. Melodii în care abordează avansuri sexuale par replici inventate de tatăl dorks-ilor, iar piesele de „dor și jale” depășesc pe alocuri mierozitatea și dulcegăria Holograf, un standard în materie.

Ce are atunci Voltaj? De unde „lipiciul”? Liniile melodice puternice sunt cheia. Refrenuri ușor de reținut, nuanțe accentuate, ritmuri consistente. Pentru mine, ar fi de ajuns o instrumentație bună ca să nu condamn o trupă, dar cu Voltaj e altceva. Pe măsură ce îi asculți, îți aduci aminte de alte trupe. Și nu în sensul bun. Îți amintești că melodia cutare este a lui cutărică, un anumit acord vine dintr-o piesă de legendă. În scurt timp, realizezi că ești pur și simplu asaltat de notele unei trupe care a copiat tot ce a prins în mână. Cel puțin trei din primele cinci cele mai populare compoziții Voltaj sunt copiate ca la extemporalul dat de un elev de nota cinci. Și vorbim de o formație despre care eu știu de cel puțin 15 ani.

Păi mă băieți, în atâta amar de vreme, voi tot ce ați putut să faceți este să copiați Queen, Stones și alții? Așa, din fentă, iată câteva plagiate pe care digeii (DJ-ii) radiourilor autohtone le promovează ca mari succese Voltaj:

          Piesa Voltaj             Originalul
  • Prea scurtă                Twisted Sister – We’re not gonna take it
  • Azi ai voie                 The Rolling Stones – Satisfaction
  • Hai sus                      Cameo – Word Up
  • Asta-i viața                Queen – We will rock you
  • 1+1                                     Duran Duran – Ordinary World


Și-ar mai fi ceva. Proiectul cu Prima TV este copie completă după Take That (care are în primul rând versul „we love to entartain you”) și mai apoi Robbie Williams, care a compus linia melodică actuală („Let Me Entertain You”). Aici trebuie precizat că genericul și stilul de promovare aparțin companiei Pro Sieben din care face parte și Prima TV. Și este foarte probabil ca nemții să aibă acordul lui Robbie Williams/Take That pentru slogan și muzică, dar oricum, l-au dezvoltat cu alți artiști pe muzica acelora, cum ar fi Melanie C

Dar pentru Voltaj, o trupă care ar trebui să aibă puțină decență că doar nu mai caută afirmarea apropiindu-se de 20 de ani, putem trece totul la o nouă copie, mai ales că reușesc să cânte (și) această piesă live în concerte și să și-o adjudece.

Și poate că nici asta nu ar fi mare lucru, dar Voltaj, ca formație, s-a înscris în niște coordonate muzicale complet opuse de orice idee a unui rock puternic așa cum indică numele. Discografia reprezentativă este o manea cu versuri ieftine pusă pe instrumentații „împrumutate” care la vremea lor au făcut senzație și au stabilit recorduri în topuri. Băieți, ca voi chiar poate cânta și Gutza.

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Thursday, June 9, 2011

FITS 2011, episodul 2: Iris

Da, știu, Iris nu a fost episodul 2. De fapt era al patrulea, după Direcția 5 sau Zdob și Zdub, în ordinea serilor în care au intrat trupele pe scena din Piața Mare (din nou, ce nume banal pentru centrul unui oraș cu asemenea pretenții). Însă despre Direcția 5 și zdubi am știut doar după ce au cântat, nu am apucat să îi văd, așa că trecem direct la Iris.

Nici pe ei nu i-am prins de la început, dar nu contează. Pe Iris îi văzusem cu nici o lună înainte în Oldies și lucrurile erau identice. Nu voi mai pierde vremea scriind despre sentimentele trăite într-un concert Iris, nu voi mai scrie prea mult despre public, despre comunicare, despre aspecte pe care le-am mai abordat pe blog și sper să le abordez altă dată. De data aceasta, am observat altceva.

Dar pentru a spune ce anume, trebuie să precizez că văzusem Iris de cel puțin patru ori într-o perioadă de câteva luni în urmă cam cu trei ani, când stăteam în Timișoara. Pe atunci, tot timpul aveam senzația că este ultimul concert Iris la care voi asista. Cristi Minculescu arăta foarte rău. Nu știu de unde avea puterea să stea pe scenă cu orele, să cânte fără menajamente. Tot timpul am simțit că trăiește pentru muzică și probabil că și el, dar și trupa, cântau cu același sentiment, cu sentimentul că s-ar putea să fie pe scenă pentru ultima dată. Concertele erau adevărate despărțiri, piesele deveneau din ce în ce mai triste, din ce în ce mai melancolice și vorbeau tot mai des despre trecutul frumos. Totul a culminat cu un concert în marea Operă a Timișoarei (sau cu acela din sala Olimpia?), unde un public entuziasmat de Iris – poate singura formație care nu se rușinează (și care poate) să cânte piese din repertoriul marilor trupe ale rockului simțindu-se bine cu fanii săi – era adus la un nivel de fericire uluitor, amestecat însă cu senzația unei despărțiri dureroase. Chiar și discursul celebru al lui Minculescu, acea declarație de dragoste ștrengărească făcută publicului – „și reciproca e valabilă, vă asigurăm noi” – suna cumva la trecut. Plecam de la concerte impresionat și entuziasmat ca de fiecare dată, dar cu un gust amar că povestea lor se va încheia destul de repede.

După ce Cristi a făcut acele operații și a scăpat de boala care l-a chinuit atâția ani, a redevenit un slăbănog de rocker cu o voce înaltă și puternică, dar mai ales un tip plin de viață care ia din nou microfonul cu stativ cu tot și îl rotește pe scenă, iar odată cu renașterea lui fizică, a renăscut cumva și Iris. Aș spune că a redevenit o trupă energică, dar energie avea și înainte, a avut mereu. A redevenit însă o trupă veselă, o trupă optimistă care spune fanilor săi aceeași poveste frumoasă de dragoste îmbrăcată în tot felul de versuri, de acorduri și de solouri la orice instrument de pe scenă.

Iris a renăscut și este un spectacol dat naibii. În cele două concerte prinse în 2011, n-am văzut palme care să nu îi aplaude și puține voci s-au abținut de la refrenuri. Și asta e cea mai frumoasă imagine a unui concert rock, indiferent de stilul trupei de pe scenă, de artificii, de lumini și de trăznăi pe care le găsești în trecutul sau în prezentul celei mai mari mișcări muzicale din lume. 

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Tuesday, June 7, 2011

FITS 2011, episodul 1: Holograf

N-am mai scris de multă vreme pe aici, dar n-am uitat de blog. Vara a dat peste mine și abia realizez că a trecut un an în care viața mea s-a schimbat radical și nici nu știu când s-au derulat toate, pornind de la faptul că m-am mutat în Sibiu. Am în minte zeci de melodii care să caracterizeze ultimul an, mi-au trecut zeci de idei pe care le-aș fi împărtășit aici pentru oricine vrea să le citească. Dar nu puteam deschide un fișier, un editor de texte, blogger.com. Și dintr-o dată, când mi-am spus că vreau să scriu din nou pe Blogul de Rock, parcă nu mai puteam să îmi amintesc nicio etapă, nimic.

Era o chestiune de timp și momentul a venit inevitabil. Poate pentru prima dată într-un an de zile, Sibiul mi-a oferit o surpriză plăcută în ansamblu, prin seria concertelor care au încheiat serile Festivalului Internațional de Teatru (FITS 2011). Nu pentru că m-ar fi dat pe spate toate trupele, ci pentru că dintr-o dată, Sibiul mi-a oferit dorința aceea nebună de a spune ceva, pofta de a scrie. Și primul concert în această serie a fost Holograf, formația care a deschis maratonul serilor pe acorduri de chitară.

Era Vineri și când am ajuns în Piața Mare (un nume atât de meschin pentru o piață care se vrea frumoasă, dar lista cu „defectele” Sibiului o lăsăm pe altă dată), în fața scenei locul era mai mult pustiu cu jumătate de oră înaintea concertului. Pe margini însă, în jurul teraselor, o forfotă și-o agitație cum nu găsești mereu, cum n-a fost nici în serile care au urmat. Tot felul de Ei cu Ele de mână căutau locuri unde să stea jos și să bea bere sau limonadă, freșuri de portocale (roșii) sau alte lucruri. Concertul părea ceva îndepărtat, pe plan secund și mă gândeam că s-ar putea să vedem chiar un fiasco de proporții pentru o trupă – după părerea mea – forțată și așa în mass-media. Greșisem însă. Puștoaice de liceu, femei în vârstă și domnii sau domnișorii lor au apărut de nu știu unde când mai erau câteva minute până la începerea concertului. În față, dintr-o dată, erau o mulțime de mâini care aplaudau nevrotic și primele acorduri ale trupei răsunau în tot Sibiul (da, de obicei, concertele din Piața Mare se aud din orice cartier al orașului).

Eu stăteam la masă, la o terasă, și băusem vreo două beri, iar în jurul meu încă se mai căutau locuri. Totuși, se simțea că a început concertul, vedeai pe chipurile tuturor fetelor că Holograf era pe scenă și Dan Bittman are niște cuvinte care seamănă în ochii lor o lumină ciudată, poate un vis și cu siguranță dorințe.

Pe măsură ce recitalul se derula, și vocile acompaniau trupa de jur împrejur cu tot mai multă încredere. Dar corul se subția, se pițigăia, acum cântau numai Ele, iar pentru mine, devenea tot mai clar motivul pentru care nu m-a impresionat vreodată Holograf, sau nu Holograful pe care am apucat eu să îl cunosc, acela cu inele, inimioare și lugu-lugu. Mesajul pe care l-am recepționat mereu din partea lor a fost „sunt preș, femeie, în calea ta”. Perfect încadrat în pudica iubire a rockului românesc.

Însă recunosc, instrumental, am auzit o trupă care a știut să își distingă fiecare acord limpede și frumos, care a știut să rupă ritmul, care a știut să comunice la perfecție cu acel public feminin pe care l-a grupat în centrul Sibiului. Când au plecat femeile acasă, se vedea pe ele cât erau de încântate, deci fusese o reușită, pentru că Holograf în primul rând n-au cântat pentru mine, ci pentru Ele. Și totuși, în drum spre casă, n-am putut să nu mă întreb: „mă, voi chiar sunteți bărbați?”

Nu e o întrebare pentru Ele. Ele vor crede mereu că Dan Bittman este bărbatul ideal, uitând că pe scenă, un artist intră în altă lume. 

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.