Muntele vrăjit, uitarea timpului

Am terminat de citit cartea ieri, m-am chinuit efectiv cu ea de foarte multă vreme, luni bune, zeci de momente în care m-am pus entuziasmat pe pat sau în fotoliu că am timp să citesc o oră, două, dar am adormit la a doua pagină şi m-am trezit supărat pe Thomas Mann. E plictisitoare, într-adevăr. Povestea de dragoste e firavă şi pudică, deşi întinsă cu largi episoade, limbajul este inflexibil, personajele par construite artificial cu reacţii care uneori distrug umanitatea din ele, personaje care contrastează cu reacţiile fireşti în faţa diferitelor situaţii. Când am închis-o definitiv (pentru că nu o voi reciti), i-am făcut, într-o discuţie, o scurtă caracterizare. „Plictisitoare pentru 500 de pagini, foarte faină pe următoarele 200, absolut proastă în ultimul capitol”.

Dar pe undeva greşisem. Mi-am dat seama că o judecam din cauză că aveam alte aşteptări, că nu doream să mai găsesc alte definiţii ale timpului, definiţii diferite de ale mele, că nu mai cred în contraste clare între bine şi rău. Nu mi-a plăcut pentru că nu mi-a plăcut Hans Castorp cu personalitatea lui de elev tocilar fără opinii, deşi pe final m-am entuziasmat când lua atitudine în diferite întâmplări.

Aşadar, mi-am dat seama că pentru „Muntele vrăjit” pot exista momente prielnice când trebuie citit. Când încerci să descoperi sau să îţi construieşti valori, cartea asta îţi poate da o fărâmă din ceea ce cauţi. Dar nu e de-ajuns. Îţi trebuie timp ca să citeşti păreri despre ceea ce este timpul. Apoi trebuie să pierzi noţiunea şi măsura timpului, ca să ştii cum să interpretezi oamenii. În fine, trebuie să uiţi oamenii ca să poţi înţelege binele şi răul în linii clare.

Iar până la urmă, o carte poate fi bună şi pentru o singură propoziţie. Atunci ce să mai spun în faţa descrierii incredibile pe care Thomas Mann i-a făcut-o muzicii, o plecăciune în faţa „artei sublime”, în capitolul „Profuziune de armonie”...