Cautare

Monday, June 21, 2010

Junk-music

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat când vede un top în care coco-jambo-urile se înghesuie pe primele poziţii, când un om se pierde în superficialitatea unor deşeuri muzicale ascultate la căşti, sau, şi mai rău, pe stradă, pe tren, în autobuz, la difuzorul telefonului.

Am fost în concediu. Unul în care m-am plimbat mult prin ţară. Mai întâi nevoit de unele probleme personale, apoi din plăcere, mi s-a deschis pofta de umblat în primăvara asta şi cred că în ultimele două luni depăşesc lejer 5.000 de kilometri parcurşi. Pe trenuri, pe autobuze, cu maşini de ocazie... Mergând atât, am întâlnit mulţi oameni care, la rândul lor, călătoreau te miri unde. La fel ca şi mine, cel puţin cei mai tineri aveau un player sau un telefon încărcat de muzică pentru companie, pe ici colo mai citea cineva o carte, ziare...

Uneori, încercam să îmi dau seama ce ascultă tinerii în căşti, alteori îi găseam stând pe o bancă şi muzică dată tare pe telefon, în parcuri, pe alei, în faţa blocurilor tot mai triste ale României. Şi oamenii ascultau uneori piese care aveau ceva de spus, trupe cu mesaje puternice sau instrumentaţii geniale, dar pe de altă parte şi oameni rămaşi blocaţi în coco-jambo-uri estivale în cele mai ciudate locuri. Nu în discoteci sau petreceri, ci în singurătatea personală, în intimitatea fiecăruia.
De ce să asculţi singur(ă), pe tren, un album Andra de la cap la coadă? ce poate să ofere Ana Lesko, Oana Zăvoranu, Bambi, Candy, Cream (despre care, apropo, aş crede că a furat fără ruşine numele renumitei trupe britanice, dar sunt convins că nu a auzit despre Eric Clapton & co.)? Ce pot să găsească acei copii de generală într-o manea cântată pe o bancă în parc la telefonul mobil cu „taciped” luat de părinţii lor în rate? Ce poate să-ţi ofere în asemenea momente un house monoton, lung de ore întregi, cu aceleaşi efecte sonore şi cu trei cuvinte lungite mereu într-o distorsiune electronică a vocii?

Treptat, am ajuns să cred că românii şi-au pierdut, dacă au avut vreodată, cultura muzicală. M-am dus cu gândul la primele mele contacte muzicale pe care mi le amintesc. Sigur, eu am crescut cu rock-ul în preajmă, dar şi dacă nu ar fi fost aşa, nu aş fi putut asculta orice tâmpenie vândută pe TV sau pe radio ca hit. În paranteză, şi rock-ul are mulţimea lui de lăbăreală, valoarea certă nu o are orice trupă cu un set mare de baterii, trei chitări electrice şi un solist vocal puternic. De exemplu, orice solo scos de Van Halen păleşte în faţa a trei acorduri aşezate într-o secundă de Pink Floyd, pentru că tehnica pierde în faţa mesajului şi a sentimentului. Paranteză închisă.
Eu am crescut cu mica revoluţie muzicală a României de după decembrie ’89, când aveam aproape de mine persoane care m-au influenţat, dar şi departe de mine oameni ca Pittiş care ştiau să explice de ce o piesă este bună pentru cine voia să asculte, când lumea începuse să aibă acces la muzica pe care înainte o dobândea doar prin contrabandă cu viniluri pe la câte o vamă. Muzica pătrunsă în ţară s-a diversificat la fel de repede cu „oferta” media, dar treptat a apărut degradarea şi sunetul care oferă, de fapt, un mare nimic.

Eram pe un tren când am gândit aceste lucruri, când mi-am dat seama că oamenii nu pot face diferenţa între muzica marcată de mesaje puternice şi acele coco-jambo-uri. M-am întrebat, de ce? Gândul m-a dus din nou în primii ani de viaţă. De data asta, nu eram acasă să ascult o piesă sau pe cineva vorbind de măreţia unei formaţii, nu eram lângă radio să aud de ce, să zicem Stones-ii, sunt colosali. De data aceasta, în gând eram în clasa din şcoala generală, la o oră de muzică.

În faţa clasei, un profesor stă şi vorbeşte pedant despre măsura din muzică. Ne face să desenăm note pe portativ, ne spune care-i treaba cu diezul şi bemolul, apoi din CĂRŢILE de muzică stăm cu toţii şi copiem un portativ încărcat. Se termină ora, copiii salută cu toţii şi, pentru o săptămână, muzica e agrement dezordonat la cheremul fiecăruia, nu materie şcolară ascunsă în CĂRŢI. Nu ţin minte măcar o oră de şcoală în care, în clasă, să fi avut un casetofon sau un pick-up pe care să fie redată şi apoi explicată o compoziţie de orice fel, o compoziţie pe care să o înţeleagă fiecare, pe care să o înţelegem şi să o iubim. N-am ascultat vreodată o notă din Anotimpurile lui Vivaldi în toate orele acelea de muzică, dar am citit în cărţi despre bemoli şi game insipide. De ce nu ne-au explicat muzica?! De ce nu li s-a explicat copiilor muzica?

Se temeau că nu o vor înţelege? Se temeau că nu vom înţelege? Mozart a scris primul concert la şase ani, Beethoven a iubit muzica şi când a surzit. Poate că nu înţelegeam aşa cum scrie în CĂRŢI că trebuie înţeleasă muzica, dar poate că mulţi învăţam să o iubim, poate că mulţi învăţau să o iubească pentru ceea ce transmite, nu ca pe o formă fără fond.

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat că, în loc de un să zicem „Comfortably Numb” care te obligă să te evaluezi, să gândeşti, în căşti oamenii ascultă „I Know You Want Me”.











Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

6 comentarii:

Anonymous said...

Ai scapat usor cu bemolul si diezul, pt mine in generala ora de muzica insemna cantat la nesfarsit pe 2 voci "Sa traiasca Ceausescu, toti copiii canta'n cor". Pe de alta parta in liceu tin minte ca ne-au dus - mai cu forta ce e drept - la Filarmonica la niste "lectii" speciale, adica erau sesiuni special concepute pentru liceeni.

Valentin Serbanut said...

Ouch! :)

Desculţă prin Timişoara said...

Foarte fain!!! Bravo!

Valentin Serbanut said...

Mersi, Timi :)

dan j said...

Apropo de Comfortably Numb. Cand a scris Gilmour piesa, lui Waters i s-a parut rebut si i-a facut loc cu greu in The Wall, ca sa dea la numarul de minute. Acum e considerata cea mai Pink Floyd-ista piesa din istorie.
Ceea ce imi aminteste inevitabil de faza cu Ribery si Hagi de la Galatasaray :))

Marcel Motoc said...

Foarte bine spus, Vali!
Eu vad insa si valoare in ceea numesti tu "Junk-music" :). Cum altfel ai putea aprecia just melodiile de calitate? Ai cu ce compara. :D