Junk-music

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat când vede un top în care coco-jambo-urile se înghesuie pe primele poziţii, când un om se pierde în superficialitatea unor deşeuri muzicale ascultate la căşti, sau, şi mai rău, pe stradă, pe tren, în autobuz, la difuzorul telefonului.

Am fost în concediu. Unul în care m-am plimbat mult prin ţară. Mai întâi nevoit de unele probleme personale, apoi din plăcere, mi s-a deschis pofta de umblat în primăvara asta şi cred că în ultimele două luni depăşesc lejer 5.000 de kilometri parcurşi. Pe trenuri, pe autobuze, cu maşini de ocazie... Mergând atât, am întâlnit mulţi oameni care, la rândul lor, călătoreau te miri unde. La fel ca şi mine, cel puţin cei mai tineri aveau un player sau un telefon încărcat de muzică pentru companie, pe ici colo mai citea cineva o carte, ziare...

Uneori, încercam să îmi dau seama ce ascultă tinerii în căşti, alteori îi găseam stând pe o bancă şi muzică dată tare pe telefon, în parcuri, pe alei, în faţa blocurilor tot mai triste ale României. Şi oamenii ascultau uneori piese care aveau ceva de spus, trupe cu mesaje puternice sau instrumentaţii geniale, dar pe de altă parte şi oameni rămaşi blocaţi în coco-jambo-uri estivale în cele mai ciudate locuri. Nu în discoteci sau petreceri, ci în singurătatea personală, în intimitatea fiecăruia.
De ce să asculţi singur(ă), pe tren, un album Andra de la cap la coadă? ce poate să ofere Ana Lesko, Oana Zăvoranu, Bambi, Candy, Cream (despre care, apropo, aş crede că a furat fără ruşine numele renumitei trupe britanice, dar sunt convins că nu a auzit despre Eric Clapton & co.)? Ce pot să găsească acei copii de generală într-o manea cântată pe o bancă în parc la telefonul mobil cu „taciped” luat de părinţii lor în rate? Ce poate să-ţi ofere în asemenea momente un house monoton, lung de ore întregi, cu aceleaşi efecte sonore şi cu trei cuvinte lungite mereu într-o distorsiune electronică a vocii?

Treptat, am ajuns să cred că românii şi-au pierdut, dacă au avut vreodată, cultura muzicală. M-am dus cu gândul la primele mele contacte muzicale pe care mi le amintesc. Sigur, eu am crescut cu rock-ul în preajmă, dar şi dacă nu ar fi fost aşa, nu aş fi putut asculta orice tâmpenie vândută pe TV sau pe radio ca hit. În paranteză, şi rock-ul are mulţimea lui de lăbăreală, valoarea certă nu o are orice trupă cu un set mare de baterii, trei chitări electrice şi un solist vocal puternic. De exemplu, orice solo scos de Van Halen păleşte în faţa a trei acorduri aşezate într-o secundă de Pink Floyd, pentru că tehnica pierde în faţa mesajului şi a sentimentului. Paranteză închisă.
Eu am crescut cu mica revoluţie muzicală a României de după decembrie ’89, când aveam aproape de mine persoane care m-au influenţat, dar şi departe de mine oameni ca Pittiş care ştiau să explice de ce o piesă este bună pentru cine voia să asculte, când lumea începuse să aibă acces la muzica pe care înainte o dobândea doar prin contrabandă cu viniluri pe la câte o vamă. Muzica pătrunsă în ţară s-a diversificat la fel de repede cu „oferta” media, dar treptat a apărut degradarea şi sunetul care oferă, de fapt, un mare nimic.

Eram pe un tren când am gândit aceste lucruri, când mi-am dat seama că oamenii nu pot face diferenţa între muzica marcată de mesaje puternice şi acele coco-jambo-uri. M-am întrebat, de ce? Gândul m-a dus din nou în primii ani de viaţă. De data asta, nu eram acasă să ascult o piesă sau pe cineva vorbind de măreţia unei formaţii, nu eram lângă radio să aud de ce, să zicem Stones-ii, sunt colosali. De data aceasta, în gând eram în clasa din şcoala generală, la o oră de muzică.

În faţa clasei, un profesor stă şi vorbeşte pedant despre măsura din muzică. Ne face să desenăm note pe portativ, ne spune care-i treaba cu diezul şi bemolul, apoi din CĂRŢILE de muzică stăm cu toţii şi copiem un portativ încărcat. Se termină ora, copiii salută cu toţii şi, pentru o săptămână, muzica e agrement dezordonat la cheremul fiecăruia, nu materie şcolară ascunsă în CĂRŢI. Nu ţin minte măcar o oră de şcoală în care, în clasă, să fi avut un casetofon sau un pick-up pe care să fie redată şi apoi explicată o compoziţie de orice fel, o compoziţie pe care să o înţeleagă fiecare, pe care să o înţelegem şi să o iubim. N-am ascultat vreodată o notă din Anotimpurile lui Vivaldi în toate orele acelea de muzică, dar am citit în cărţi despre bemoli şi game insipide. De ce nu ne-au explicat muzica?! De ce nu li s-a explicat copiilor muzica?

Se temeau că nu o vor înţelege? Se temeau că nu vom înţelege? Mozart a scris primul concert la şase ani, Beethoven a iubit muzica şi când a surzit. Poate că nu înţelegeam aşa cum scrie în CĂRŢI că trebuie înţeleasă muzica, dar poate că mulţi învăţam să o iubim, poate că mulţi învăţau să o iubească pentru ceea ce transmite, nu ca pe o formă fără fond.

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat că, în loc de un să zicem „Comfortably Numb” care te obligă să te evaluezi, să gândeşti, în căşti oamenii ascultă „I Know You Want Me”.











Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Omul care a luat cu el în mormânt epoca hippie

"Love and peace", cuvinte care au trezit una din cele mai mari mişcări sociale, care au născut "flower power"-ul Americii şi au trezit poate cel mai important fenomen din istoria muzicii: Mişcarea hippie, exprimarea generalizată a rock 'n roll-ului şi mişcarea pură a rebeliunii împotriva violenţei, cu un concert Woodstock (15-18 august 1969, lângă New York) la apogeu devenit peste ani o icoană a culturii pop. Mişcarea hippie a "murit" însă la numai patru luni de la cele "3 Days of Peace & Music", odată cu o încercare de reeditare a Woodstock-ului, de data aceasta pe coasta de vest a Americii, la San Francisco.

Concertul fusese planificat de The Greatful Dead, iar The Rolling Stones (care nu a fost invitată la Woodstock) urma să fie highlight-ul evenimentului, însă organizarea s-a lovit de mai multe impedimente. Locaţia a fost schimbată în mai multe rânduri, iar cu numai două zile înainte de concert s-a ajuns la o decizie finală: Altamont Speedway.
Din lipsa aprobărilor şi dezordinii, poliţia nu a mai asigurat ordinea, The Greatful Dead s-a retras din organizare, lumea se strângea deja în San Francisco venită de peste tot şi The Rolling Stones a rămas cu acest concert de definitivat.
Pe baza unor experienţe trecute cu un club de bikeri englezi şi pe recomandarea celor de la The Greatful Dead, the Stones au angajat pentru ordine banda de motociclişti Hell's Angels, plătindu-le acestora 500$... în bere.

300.000 de oameni au venit la "noul Woodstock", însă, pe baza consumului de alcool şi de droguri, pe tot parcursul acelei zile lucrurile au degenerat continuu, au apărut violenţe în mulţime, iar formaţiile au făcut mai multe apeluri la calm de pe scenă. Inutil, publicul devenise prea agitat, Hell's Angels deveniseră agresivi după ce hipioţii le-au răsturnat câteva motociclete, s-au înarmat cu lanţuri şi tot ce au avut la îndemână, iar unii au încercat să intre peste mulţime cu motocicleta.



Nici muzicienii nu au scăpat prea uşor. Marty Balin (Jefferson Airplane) a fost făcut KO după un pumn în faţă primit de la un Hell's Angel, iar Denise Jewkes, solista unei trupe locale, s-a ales cu o fractură craniană după ce a fost lovită în cap de o cutie de bere aruncată din public.

The Greatful Dead au refuzat să mai urce pe scenă şi au plecat, iar odată cu lăsarea serii, a început reprezentaţia Stones-ilor. În faţa scenei, una de aproximativ un metru înălţime, s-au bulucit instant câteva mii de oameni, Hell's Angels au ripostat şi s-au creat primele meleuri de bătaie. Mick Jagger, vizibil marcat, a întrerupt concertul la câteva acorduri de la startul piesei "Sympathy for the Devil", a ameninţat cu retragerea de pe scenă, dar evident asta nu se putea întâmpla. La numai câteva minute distanţă, în timpul melodiei "Under My Thumb" (nu în timpul "Sympathy for the Devil", cum preciza în cronica acelui concert revista RollingStone), s-a produs incidentul care avea să fie propagat în timp ca moment marcant pentru finalul perioadei hippie.

"Cheia" a fost Meredith Hunter, un adolescent afro-american de 18 ani, venit la Altamont cu iubita lui caucaziană, elemente importante pentru că au existat teorii rasiste pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. Indiferent de flower power, o fată albă la braţ cu un bărbat de culoare reprezenta o situaţie puţin tolerată, iar într-o bandă de motociclişti aproape deloc. Murdock, porecla lui Meredith Hunter, a fost ucis de un membru al Hell's Angels, înjunghiat la câţiva metri de scena pe care cântau Jagger & co. Una din camerele care filmau concertul a surprins întregul scandal iar imaginile aveau să fie înglobate într-unul din cele mai tulburătoare documentare despre rock 'n roll, "Gimme Shelter". În filmare, se vede un pistol pe care Hunter l-a scos din haina sa, apoi într-o secundă, Alan Passaro, un membru Hell's Angels, a sărit peste el, l-a prins cu o mână pe Meredith iar cealaltă mână a fulgerat de două ori cu o lamă în spatele hipiotului. "It's a classic street-fighter's move, beautifully executed" (John Burks, în articolul "Rock & Roll's Worst Day", RollingStone).



Pentru moartea lui Meredith Hunter există mai multe teorii. Înainte de a fi pozat într-o victimă inocentă, este bine de spus că băiatul era membrul unei bande de cartier din Los Angeles, pe atunci denumită "club", East Bay Executors, iar autopsia a dezvăluit urme de injecţii pe braţele sale şi droguri în sânge în momentul morţii. Ok, pe de altă parte, erau alte vremuri şi la Altamont probabil că nu exista persoană "trează" în acea zi.
Passaro, ucigaşul lui Hunter, care adunase şi alte condamnări şi până la moartea lui a mai adăugat câteva, a fost acuzat de crimă şi la trei ani a fost achitat pentru auto-apărare. În achitarea lui a contat foarte mult şi faptul că Murdock avea şase răni de înjunghiere, deşi pe înregisttrare s-a văzut că Passaro lovise de numai două ori. Ceea ce duce la un scenariu: Meredith Hunter intrase într-o altercaţie mai devreme cu Hell's Angels, s-a dus la maşina sa de unde a luat pistolul pentru a se răzbuna şi s-a întors lângă scenă însoţit de Patti, iubita lui. Ideea avea să îl coste viaţa, dar nici ancheta de atunci, nici o anchetă mult mai recentă nu au putut găsi un al doilea criminal. Ambele s-au încheiat cu concluzia că Passaro este totuşi autorul celor şase înjunghieri, mai ales că după ce Hunter a picat rănit la pământ a existat o îmbrânceală generală a Hell's Angels în jurul tânărului.
De altfel Patti, care ulterior avea să spună că într-adevăr, Hunter a făcut un drum până la maşină, dar pentru a o chema să vadă concertul Stones. Nu a precizat vreodată că ar fi fost rănit în acel moment. Din declaraţiile apropiaţilor, Murdock avea mai mereu o armă de foc la el.

Crima, investigaţiile, existenţa înregistrării şi implicarea unei organizaţii precum Hell's Angels a provocat în acea vreme mai multe ameninţări cu moartea pentru cameramani, organizatori şi alte persoane, iar zvonul că Hell's Angels a stabilit un preţ pentru "capul" lui Mick Jagger este şi acum de actualitate.
The Rolling Stones, proprietarul de la Altamont Speedway şi alte câteva persoane din organizare au fost la un moment dat suspicionate de complicitate la crimă, dar achitarea lui Passaro pentru auto-apărare a eliminat acuzaţiile. Mama lui Meredith Hunter a pornit şi ea o acţiune în instanţă împotriva Stones-ilor, cerând despăgubiri de 500.000$. S-a ajuns la o înţelegere pentru o sumă mult mai mică, 10.000$.

Contrar evenimentelor, poate că nu este nici prea mare vina Hell's Angels pentru ceva. Li s-a dat o putere pe mână mult prea mare, iar multe incidente au fost create de ei pentru că au avut cum să le creeze, pentru că era în natura lor să le creeze. Apoi erau evident depăşiţi de situaţii, numeric şi moral. La trei patru sute de mii de fani, nu aveau cum să facă faţă aproximativ 300 de bikeri. Era de aşteptat ca în momentul în care apar tensiunile, Hell's Angels să se apuce să spargă capete pentru a da exemple, mai ales că au avut de-a face şi cu unii spectatori complet "deraiaţi". Însă lovirea muzicienilor, cum au păţit cei de la Jefferson Airplane, a dus de asemenea la o situaţie degenerantă.

Deci vina The Rolling Stones? Poate... vă voi oferi în schimb o singură declaraţie dată de Keith Richards la scurtă vreme după concertul de la Altamont în publicaţia Evening Standard, preluată de RollingStone Magazine. Ar trebui să fie suficient pentru un răspuns corect:
"The violence just in front of the stage was incredible. Looking back I don't think it was a good idea to have Hell's Angels there. But we had them at the suggestion of the Grateful Dead. The trouble is it's a problem for us either way. If you don't have them to work for you as stewards, they come anyway and cause trouble"
În afară de această declaraţie de la Keith, de-a lungul timpului, membrii formaţiei The Rolling Stones au evitat subiectul pe cât posibil şi mai există o singură reacţie venită de la Mick Jagger la câteva ore după concert:
"I know San Francisco by reputation. It was supposed to be lovely here ­ not uptight. What happened? What's gone wrong? If Jesus had been there, He would have been crucified." Mick Jagger, conform Esquire.com, în articolul "Aquarius Wept", de Ralph G. Gleason

Pe lângă Hunter, la Altamont au mai murit doi oameni călcaţi de o maşină, iar un altul s-a înecat într-o canalizare. Alte zeci de persoane au fost bătute de Hell's Angels, şi rănite.
Acestea sunt urmările directe, însă mai importantă decât toate acestea a fost consecinţa indirectă a concertului de la Altamont. Epoca hippie murise odată cu Meredith Hunter. "Love and peace" de la Woodstock fusese îngropat în bătăi şi ură, toleranţa fusese înlocuită de intoleranţă. "Irrational violence", aşa a fost caracterizat concertul de presa vremii. Au fost suficiente greşelile de organizare şi atitudinea Hell's Angels care au încercat să impună prin forţă şi duritate o lege proprie tinerilor care refuzaseră atâtea legi, celor care se răzvrătiseră, schimbând radical o societate prin mişcarea hippie.
GYJPF7BGP4WR