Rolling Stones reintră în studio!

Zvonurile se adeveresc. Ieri am auzit din nou zvonul că Stonesii se reunesc în 2010 pentru un nou album, iar azi pe radio din nou am prins aceeaşi ştire, chiar cu un citat din Keith Richards, care spunea că şi-a pus agenţii să discute cu agenţii lui Mick jagger şi restul membrilor pentru o mică încălzire.
Stones deja în 2010 a relansat "Exile"-ul în aprilie, pe care, faţă de albumul original, sunt adăugate câteva bonus-track-uri şi câteva piese absolut noi, inclusiv never-heared-before-ul "Plundered my soul", realizat în aceeaşi notă clasică Stones.

Radio Campus, alternativă la falsele hituri actuale

Caut de multă vreme un radio care să meargă în maşină fără să mă agaseze cu tot felul de tâmpenii difuzate, cu tot felul de gingle-uri răsuflate, fără beşini de europaFM sau hituri fabricate la kilogram ca pe InfoPro. O bună perioadă de timp, Guerilla mi-a fost suficient, cu toate că nu prea am fost un fan al unor rubrici (de exemplu "hituri în revenire"). Emisia lor? Amuzantă, ironică, o muzică ceva mai lucrată şi în general o transmisie lipsită de prosteala în faţa căreia am senzaţia că media din România s-a vândut aproape complet.

Guerilla e ok, dar tot voiam ceva mai mult şi am găsit Radio Campus. Mai întâi ştiam doar să caut frecvenţa când mă enerva ceva pe alte posturi radio, apoi nu am mai modificat calibrarea. De două luni, în maşină radioul a rămas blocat pe 100.00 FM. Transmisia însă este doar în Timişoara şi prin anumite zone se aude mai rău, dar în ceea ce vreau să spun nu contează aşa mult tehnica. Pe 100 FM am auzit de atunci o grămadă de piese vechi, rare, care acum nu mai intră în programele radio, piese care te plimbă prin tot rockul începând de la "Little Red Rooster", cu informaţii muzicale absolut inedite oferite de oamenii care lucrează acolo. Despre unul dintre DJ, îmi spunea cineva: "e o enciclopedie muzicală. ştie tot ce s-a înregistrat, orice nume, orice piesă". Nu spun despre cine e vorba, ascultaţi şi veţi afla.

În fine, pe mine m-a captivat prin latura necomercială, prin muzica oferită... Ca exemplu, pe câte radiouri aţi auzit redată integral "The End" de la Doors? Dar "Child in Time" de la Deep Purple? Pe Campus le-am auzit pe ambele... difuzate în aceeaşi oră. Amândouă sunt piese de 10 minute+, într-un studio comercial, difuzarea unei asemenea melodii înseamnă moartea audienţei. Dar în cazul de faţă, cred că înseamnă exact opusul, fidelizarea ascultătorului. Cel puţin aşa a fost în cazul meu.

Dacă totuşi ceva nu îmi place la Radio Campus, este sloganul "Un radio de clan". Parcă nu se potriveşte cu genul muzicii şi cu profilul radioului, clanul îmi ilustrează ţigănia şi mârlănia. Dar până la urmă nu e nici atât de enervant :). Pe nervi mă mai calcă reclama la "Simbol aprobat de zei", dar asta le aduce bani, so no comment.

Radio Campus se poate asculta în Timişoara pe 100.00 FM şi pe http://100fmradio.ro.

Sacrificiul

Unii vorbesc despre un soi de artă bizară, alţii văd un fel de ritual, poate o rugăciune. Sunt multe trupe care în prezent au preluat din fel şi fel de motive distrugerea de instrumente. Hai să vorbim despre mitul sacrificiului, despre balada Meşterului Manole pe scena unei trupe rock.

Ritualul îşi are originile undeva în anii ’50 în poveşti despre Jerry Lee Lewis, iar mediatizarea chitărilor rupte pe scenă s-a petrecut odată cu naşterea trupei The Who, printr-un accident al lui Pete Townshend, care, nervos că instrumentul său avea nişte sunete ciudate, l-a zguduit într-un spectacol şi l-a lovit din greşeală de plafonul unei săli din Londra. Presa a relatat pe larg incidentul şi ulterior Pete şi-a integrat în spectacolele sale incidentul ca fiind „semnătura” lui. „Nu era doar violenţă, era artă”, spunea oricărui curios. Şi erau mulţi curioşi, cum erau tot mai mulţi chitarişti care adoptau moda.

În scurt timp, a apărut Jimi, Jimi Hendrix, căruia Townshend i-a cerut în 1967 la un festival în Monterey să nu îi mai copieze reprezentaţia. Jimi, după cum avea să spună câţiva ani mai târziu unul din membrii staffului său, a cerut un inflamabil şi a dus ritualul la nivelul următor. Din acel moment, nu a mai distrus chitări într-o nebunie de adrenalină, el le dădea foc într-o rugăciune spusă în genunchi în timp ce mâinile desenau aerul cald suflat din Stratocasterul pe care l-a făcut celebru. Carlos Santana, citat în The Dallas Morning News: „Când i-am văzut reprezentaţia lui Hendrix la Monterey, parcă asistam la un sacrificiu suprem din Biblie. Era foarte spiritual, avea ceva din voodoo şi Jimi ducea muzica direct înapoi în Africa. Nu aveam acelaşi sentiment când îl vedeam pe Pete Townshend, el parcă era un răsfăţat care aruncă un televizor pe geam”. Ce mai poţi adăuga la un asemenea citat?

Moda a devenit tot mai populară şi, normal, tot mai diversificată. The Clash a avut o copertă de album cu o poză a basistului Paul Simonon zdrobind o chitară. De-a lungul timpului, pe lângă chitări, au picat în demolări şi baterii, amplificatoare, decoruri şi scene întregi. Dacă nu aţi intuit, am ajuns la Nirvana, poate cea mai impresionantă trupă în ruinarea de instrumente din istoria muzicii. „Nu ştiu ce a fost cu mine, dar tocmai mi-am zdrobit chitara”. E un citat din Kurt Cobain în cartea Nirvana and the Grunge Revolution. „Prima dată s-a întâmplat când m-am enervat teribil pe Chad, m-am izbit de tobele lui şi am dat cu chitara de pământ”.
Treptat, concertele lor au căpătat accente mult mai puternice, demolarea scenei a devenit complementară muzicii, o completare parcă perfectă pentru stările induse.



Într-un fel ciudat, distrugerea a devenit în rock cel mai sincer mulţumesc transmis de muzician către instrumentul care i-a fost fidel într-un studio, într-un turneu sau într-o carieră. Desigur, la Nirvana e ceva mai complicat :).

PS: Să vă mai spun la ce sume se vând în licitaţii astfel de chitări distruse de celebrităţi?

E ziua bătrânelului veşnic tânăr

Undeva în Dartfort, în urmă cu fix 66 de ani, gângurea pentru prima dată cel care avea să creeze probabil cel mai cunoscut riff de chitară din istoria rock & roll-ului. Putea să se oprească acolo şi să fie şi acum la fel de mare.

Pe seama lui există bancuri, e un tip care ţine mereu la glumă şi va cânta până va muri. Nimeni nu ştie când se va întâmpla, de 40 de ani nimeni nu îi mai dă decât câteva luni de trăit, tocmai de aceea cică numai el şi gândacii de bucătărie vor mai supravieţui celui de-al treilea război mondial. Da, v-aţi prins, vorbesc despre Keith Richards, un bătrânel prea amuzant ca să pot să îl consider vreodată altceva decât unul din prietenii cu care mi-aş dori să îmi pierd timpul pe la beri în miez de noapte. De fapt el a rămas şi acum tânăr, la fel cum, în opoziţie, Ion Iliescu al nostru s-a născut din start bătrân.

Aşa că la mulţi ani, Keith Richards, aştept un nou album Stones la anul, aşa cum există zvonurile.

PS: Rifful acela de care vorbeam este de pe "(I can't get no) Satisfaction"

PS2: Cred că un citat de la el se potriveşte:

“Getting old is a fascinating thing. The older you get, the older you want to get.

Esenţa nu poate fi negată

Am observat că Discovery retransmite în ultima perioadă un serial, "Final 24". Este vorba despre mari simboluri, în general ale muzicii secolului XX, decedate timpuriu sau surprinzător, iar printre teme sunt Jim Morrison, Janis Joplin, Keith Moon, 2Pac Shakur etc.
Documentarul reconstituie ultimele 24 de ore din viaţa respectivei celebrităţi, are fel şi fel de interviuri, construieşte portrete şi dă verdicte.

Episoadele privitoare la cele patru nume enumerate le-am văzut şi toate au aceeaşi trăsătură. Se conturează imaginea personalităţii, se prezintă evenimente şi apoi moartea, totul într-o lumină sumbră care te lasă cu senzaţia că subiectul putea evita deznodământul tragic dacă nu lua o doză, dacă nu ar fi consumat o viaţă fel şi fel de droguri sau alcool.

Numai că prin această impresie, realizatorii documentarelor "Final 24" neagă exact trăsăturile care au construit aceste personalităţi. Altfel, de exemplu Janis Joplin nu ar fi avut niciodată curajul să se urce pe scenă, Jim Morrison poate că ar fi rămas închis într-un cerc lipsit de creativitate.

La fel cum talentul, geniul şi originalitatea au fost caracteristici pentru aceştia, parte integrantă din fiecare a fost şi abuzul de orice fel. Practic documentarele promovează ca imagine generală pentru toţi lipsa de limite, dar ca element total negativ. Însă pentru a depăşi limitele omului mediu, omului normal, nu poţi face asta doar în creaţie, ci şi în distrucţie. Sunt părţi componente şi dependente una de alta într-un caracter, de aceea esenţa unei persoane nu poate fi negată, spunând că Jim Morrison ar fi trăit şi acum şi era la fel dacă nu ar fi avut vreun viciu.

Uneori am rescris rockul

(text scris in 14 mai 2007 pe defunctul Yahoo 360)

Ca tot romanul, si eu m-am nascut poet si de-a lungul vietii am avut destule interventii neavizate asupra textelor anumitor piese pe care nu le intelegeam si le dadeam eu alte sensuri.

Printre primele versuri in engleza greu de inteles (pentru mine) erau cele de la Manowar, de pe "Triumph of the steel". Albumul asta mi-a ridicat niste mari dileme la varsta de 12 ani. Adusese sora-mea o caseta acasa si dupa ce am ascultat putin, ma speriasem ca imi placea si ma atragea "asemenea muzica". Nu stiu de ce, ramasesem cu impresia ca e rau sa ascult caseta aia, ca sunt satanisti (probabil ca cineva facuse la un moment dat o remarca si mi-a ramas infipta atunci in gandire). La subiect, cand am redescoperit Manowarul si am citit versurile, ma miram "cum naiba am inteles eu" niste bazaconii complete? Dar vorba lui frate-miu, unele interpretari gresite sunau mai bine decat originalul.

Apoi Nirvana este o alta provocare pentru inventatorul de versuri din mine. Chiar si acum, dupa ce am citit de vreo cateva ori textele pentru "Smells like teen spirit", Lithium samd fredonez tot inventiile mele.
In fine, LA Woman, de la Doors, a fost un mister. Multi ani de zile, "Mister Mojo risin' " a fost pentru mine "It's a full moon risin' " sau "It's a motor runnin' ". Mai inventasem cuvinte si la alte piese, cum ar fi "The End".

PS: Nu mai zic despre interpretarile gresite din piese cantate in romana, de la Cargo sau Iris.