"I Am The Blues"

Rock&Roll-ul s-a născut cu Howlin' Wolf, Bo Diddley, Chuck Berry şi alţii, iar ei s-au născut în parte şi datorită lui (sau alături de) Willie Dixon. Willie a făcut box de performanţă, a cântat la instrumente cât pentru două formaţii ale vremii, a fost producător, dar mai ales a compus nişte bijuterii ale blues-ului care, preluate în diferite timpuri, au contribuit la construcţia unor nume ca The Rolling Stones, Led Zeppelin, The Doors... să continui lista? "The blues are the roots. Other musics are the fruits. Keep the roots alive".

Din discografia lui Willie Dixon mi-au rămas ochii peste albumul "I Am The Blues", o veritabilă colecţie formată din cele mai mari piese compuse de el şi cântate de o mulţime de trupe all around the world, all around the time. "Little Red Rooster" (singurul blues ajuns vreodată pe primul loc în "UK singles chart" în interpretarea Stones), "You Shook Me", "Back Door Man" sau "I Can't Quit You Baby" vă spun ceva?

Teme simple, cuvinte din suflet, ritmuri de bază, instrumente zgârcite în acorduri dar care spun poveşti întregi printr-o coardă ciupită. Piesele de pe "I Am The Blues" m-au transpus, mă transpun într-o stare, într-un cadru în care parcă stau într-un bar făcut tot din lemn maro lăcuit, cu un val de fum de ţigară, în faţa unui om care-mi povesteşte irezistibil viaţa. Când se gată o poveste, mă trezesc dorind încă una, apoi încă una, încă una...
"The Blues are the true facts of life expressed in words and song, inspiration, feeling, and understanding". Poate cineva contesta?

Willie Dixon, "I Am The Blues". And he was.

Saturday's night shit

Timisoara e la fel de vie sambata noaptea ca miercuri la pranz. Cluburile-s deschise toate, nunti in zeci de restaurante, concerte peste concerte, intr-un parc e "populara", intr-altul "chitara". Taxiurile brazda soselele pana in zori, semafoarele dau starturi pentru diversi "Alonso", "Raikkoneni" sau "Hamiltoni" autohtoni in beamveuri si audiuri.
Vreau un club de blues unde berea sa fie la halba, unde Jim Morrison sa nu vie un nume necunoscut, mesele sa fie negre, din lemn mat si masiv, personalul sa aiba chef sa iti asculte labele, cand nu mai ai bani sa iti dea o cinste din partea casei, gagigile sa nu fie platinate si "solarizate" artificial, sa nu deranjeze nimeni.
Vreau chefuri cu chitaristi in fumoarul caminului, vreau bancuri porcoase cu zeci de hohote, vreau bautura la cheta, vreau refrene false in cor.

(text scris in 15 septembrie 2007. De atunci, aproape nimic nu s-a schimbat, ieri seara lucrurile erau cam la fel)