Sacrificiul

Unii vorbesc despre un soi de artă bizară, alţii văd un fel de ritual, poate o rugăciune. Sunt multe trupe care în prezent au preluat din fel şi fel de motive distrugerea de instrumente. Hai să vorbim despre mitul sacrificiului, despre balada Meşterului Manole pe scena unei trupe rock.

Ritualul îşi are originile undeva în anii ’50 în poveşti despre Jerry Lee Lewis, iar mediatizarea chitărilor rupte pe scenă s-a petrecut odată cu naşterea trupei The Who, printr-un accident al lui Pete Townshend, care, nervos că instrumentul său avea nişte sunete ciudate, l-a zguduit într-un spectacol şi l-a lovit din greşeală de plafonul unei săli din Londra. Presa a relatat pe larg incidentul şi ulterior Pete şi-a integrat în spectacolele sale incidentul ca fiind „semnătura” lui. „Nu era doar violenţă, era artă”, spunea oricărui curios. Şi erau mulţi curioşi, cum erau tot mai mulţi chitarişti care adoptau moda.

În scurt timp, a apărut Jimi, Jimi Hendrix, căruia Townshend i-a cerut în 1967 la un festival în Monterey să nu îi mai copieze reprezentaţia. Jimi, după cum avea să spună câţiva ani mai târziu unul din membrii staffului său, a cerut un inflamabil şi a dus ritualul la nivelul următor. Din acel moment, nu a mai distrus chitări într-o nebunie de adrenalină, el le dădea foc într-o rugăciune spusă în genunchi în timp ce mâinile desenau aerul cald suflat din Stratocasterul pe care l-a făcut celebru. Carlos Santana, citat în The Dallas Morning News: „Când i-am văzut reprezentaţia lui Hendrix la Monterey, parcă asistam la un sacrificiu suprem din Biblie. Era foarte spiritual, avea ceva din voodoo şi Jimi ducea muzica direct înapoi în Africa. Nu aveam acelaşi sentiment când îl vedeam pe Pete Townshend, el parcă era un răsfăţat care aruncă un televizor pe geam”. Ce mai poţi adăuga la un asemenea citat?

Moda a devenit tot mai populară şi, normal, tot mai diversificată. The Clash a avut o copertă de album cu o poză a basistului Paul Simonon zdrobind o chitară. De-a lungul timpului, pe lângă chitări, au picat în demolări şi baterii, amplificatoare, decoruri şi scene întregi. Dacă nu aţi intuit, am ajuns la Nirvana, poate cea mai impresionantă trupă în ruinarea de instrumente din istoria muzicii. „Nu ştiu ce a fost cu mine, dar tocmai mi-am zdrobit chitara”. E un citat din Kurt Cobain în cartea Nirvana and the Grunge Revolution. „Prima dată s-a întâmplat când m-am enervat teribil pe Chad, m-am izbit de tobele lui şi am dat cu chitara de pământ”.
Treptat, concertele lor au căpătat accente mult mai puternice, demolarea scenei a devenit complementară muzicii, o completare parcă perfectă pentru stările induse.



Într-un fel ciudat, distrugerea a devenit în rock cel mai sincer mulţumesc transmis de muzician către instrumentul care i-a fost fidel într-un studio, într-un turneu sau într-o carieră. Desigur, la Nirvana e ceva mai complicat :).

PS: Să vă mai spun la ce sume se vând în licitaţii astfel de chitări distruse de celebrităţi?