"Hair", pentru înţelegerea anilor '60

"How far would you go for a friend?". Cred că este concluzia pe care aş extrage-o din "Hair", un musical despre anii '60, cu un debut pe Broadway în 1967, scris de James Rado şi Gerome Ragni apoi ecranizat în 1979, care rulează şi acum de opt ori pe săptămână pe una din scenele existente în Theatre District, NY, iar biletele costă de la 48$ la 302,4$.

Nu am văzut piesa, logic, nu am fost pe Broadway, dar am văzut ecranizarea de nu mai ştiu câte ori. Fără îndoială, face parte dintr-un abecedar al înţelegerii perioadei hippie, este oglinda contra-culturii, a marii manifestări şi uniuni sociale, şi, mai ales, a emancipării sexuale.

"Hair" este un musical fără paşi de step, cu momente improvizate în parcuri, în loc de scene imense cu scări luminate şi grupuri de dansatori îmbrăcaţi în frac sau dansatoare de cabaret.
Muzica are mesaje puternice şi directe, rupte din rock & roll-ul acelor ani, aşa cum este în scena în care e sabotat sistemul audio din unitatea militară tocmai atunci când recruţii îşi primesc "binecuvântarea". În amplificatoare intră acele versuri care te fac pielea-găinii:

Ripped open by metal explosion

Caught in barbed wire

Fireball. Bullet shock. Bayonet

Electricity. Shrapnel.

Throbbing meat

Electronic data processing

Black uniforms, bare feet, carbines

Mail-order rifles

Shoot the muscles

256 Viet Cong captured

La fel sunt alte momente pe care nu le redau pentru a nu dezvălui evenimentele. 

Pe parcursul filmului sunt abordate frontal prejudecăţile claselor sociale, e demontată într-o singură replică toată propaganda războiului şi eroismului pentru un ideal neclar, e portretizată imaginea părintelui care îşi îneacă în renegare şi respingere relaţia cu copilul său pentru că acesta nu este aşa cum şi-ar dori părintele. "Hair like Jesus wore it. Hallelujah! I adore it! Hallelujah! Mary loved her son. Why don't my mother love me?". 
De fapt "Hair" este imaginea tânărului rebel în anii '60, aproape perfect construită, chiar dacă idealizată. Sau poate tocmai de aceea este atât de puternică şi atât de reuşită, pentru că mişcarea hippie a fost o perioadă de visare în masă a tuturor celor care aveau energia necesară şi puterea să viseze la schimbarea idealurilor artificiale cu idealuri care să se găsească în gândirea şi simţirea lor.

Muntele vrăjit, uitarea timpului

Am terminat de citit cartea ieri, m-am chinuit efectiv cu ea de foarte multă vreme, luni bune, zeci de momente în care m-am pus entuziasmat pe pat sau în fotoliu că am timp să citesc o oră, două, dar am adormit la a doua pagină şi m-am trezit supărat pe Thomas Mann. E plictisitoare, într-adevăr. Povestea de dragoste e firavă şi pudică, deşi întinsă cu largi episoade, limbajul este inflexibil, personajele par construite artificial cu reacţii care uneori distrug umanitatea din ele, personaje care contrastează cu reacţiile fireşti în faţa diferitelor situaţii. Când am închis-o definitiv (pentru că nu o voi reciti), i-am făcut, într-o discuţie, o scurtă caracterizare. „Plictisitoare pentru 500 de pagini, foarte faină pe următoarele 200, absolut proastă în ultimul capitol”.

Dar pe undeva greşisem. Mi-am dat seama că o judecam din cauză că aveam alte aşteptări, că nu doream să mai găsesc alte definiţii ale timpului, definiţii diferite de ale mele, că nu mai cred în contraste clare între bine şi rău. Nu mi-a plăcut pentru că nu mi-a plăcut Hans Castorp cu personalitatea lui de elev tocilar fără opinii, deşi pe final m-am entuziasmat când lua atitudine în diferite întâmplări.

Aşadar, mi-am dat seama că pentru „Muntele vrăjit” pot exista momente prielnice când trebuie citit. Când încerci să descoperi sau să îţi construieşti valori, cartea asta îţi poate da o fărâmă din ceea ce cauţi. Dar nu e de-ajuns. Îţi trebuie timp ca să citeşti păreri despre ceea ce este timpul. Apoi trebuie să pierzi noţiunea şi măsura timpului, ca să ştii cum să interpretezi oamenii. În fine, trebuie să uiţi oamenii ca să poţi înţelege binele şi răul în linii clare.

Iar până la urmă, o carte poate fi bună şi pentru o singură propoziţie. Atunci ce să mai spun în faţa descrierii incredibile pe care Thomas Mann i-a făcut-o muzicii, o plecăciune în faţa „artei sublime”, în capitolul „Profuziune de armonie”...

Grammy-urile rockului

Premiile muzicii s-au dat ieri seară şi, normal, rockul şi-a luat partea, iar Kings of Leon a plecat din nou cu o mână de statuete, una dintre ele la generala „Record Of The Year”.

La categoria „rock”, interesant este că bătrâneii au dominat premiile. Cu excepţia Kings of Leon, nici ei tocmai tinerei dar totuşi formaţi în 1999, Grammy-urile au fost duse acasă de veterani. Jeff Beck, Bruce Springsteen, AC/DC, Judas Priest şi Green Day au bifat trofeele pe următoarele categorii.

Record Of The Year, Best Rock Performance By A Duo Or Group With Vocals, Best Rock Song (pentru compozitori)

Kings of Leon – Use Somebody

Caleb Followill, Jared Followill, Matthew Followill & Nathan Followill

Best Hard Rock Performance

AC/DC – War Machine

(scuzaţi calitatea video, nu am găsit un clip mai bine filmat)

Best Rock Instrumental Performance

Jeff Beck – A Day in The Life

Best solo rock vocal performance

Bruce Springsteen – Working on a Dream

Best Metal Performance

Judas Priest – Dissident Aggressor

Best Rock Album

Green Day: 21st Century Breakdown

Baftă, Tony Cliftones

Ieri seară am fost la un concert. Nu prea aveam chef de nimic, nu prea aş fi ieşit din casă, dar am vrut să îmi ţin o semi-serioasă promisiune către Alex, unul din băieţii care sâmbătă seară au marcat debutul trupei Tony Cliftones. De fapt nu era tocmai seara lor, erau în deschidere pentru Mauser, dar cu o dar nu contează asta.

Eram într-un club micuţ, Manufactura, cu scena şi "ringul" într-o cameră, mesele în alta, însă cu o atmosferă frumoasă. Reprezentaţia a început cu întârzierea de rigoare, dar nu apucasem să beau decât două beri şi mă gândisem să îi ascult de la masă, liniştit, atent, cu un Rothmans între degete şi cu ochii pierduţi cine ştie pe unde. De la prima piesă mi-am dat seama că nu stau bine, nu se prea auzea muzica deloc.

M-am mutat în "ring", am tras o poză, apoi am stat undeva în lateral şi am ascultat. Din amplificatoare ieşea un indie, aşa cum spun băieţii pe pagina lor din facebook. Un indie cu ritm captivant, cu sunete clare, cu o identitate aparte dată de melodica unuia dintre băieţi, un instrument pe care eu nu îl auzisem în România la cineva. La microfon, Iovan avea un discurs puternic şi un limbaj agresiv, mesajele şi stările îmi erau transmise fără greutate deşi era o primă audiţie pentru mine şi pentru oricare din public. Încăperea devenea tot mai înghesuită, rockeri de toate categoriile ascultau, băteau din palme la final de piese, unii mai dădeau din cap, lumea se distra, Tony Cliftones avea priză. M-am regăsit aplaudând, zâmbind şi gândindu-mă că, ieşind din casă, am ales bine.

Recitalul însă se încheia, mi-aş fi dorit să aud mai mult dar totuşi era doar un prim contact într-o deschidere pentru altă trupă. Tony Cliftones debutase frumos şi va mai cânta pe 20 februarie, la Casa Studenţilor din Timişoara, în componenţa următoare:
Alex Iovan - voce, chitară
Luci Naste - chitară, melodica
Michi Bass - bass
Adi "Floyd" - tobe

Baftă!

Sacrificiul

Unii vorbesc despre un soi de artă bizară, alţii văd un fel de ritual, poate o rugăciune. Sunt multe trupe care în prezent au preluat din fel şi fel de motive distrugerea de instrumente. Hai să vorbim despre mitul sacrificiului, despre balada Meşterului Manole pe scena unei trupe rock.

Ritualul îşi are originile undeva în anii ’50 în poveşti despre Jerry Lee Lewis, iar mediatizarea chitărilor rupte pe scenă s-a petrecut odată cu naşterea trupei The Who, printr-un accident al lui Pete Townshend, care, nervos că instrumentul său avea nişte sunete ciudate, l-a zguduit într-un spectacol şi l-a lovit din greşeală de plafonul unei săli din Londra. Presa a relatat pe larg incidentul şi ulterior Pete şi-a integrat în spectacolele sale incidentul ca fiind „semnătura” lui. „Nu era doar violenţă, era artă”, spunea oricărui curios. Şi erau mulţi curioşi, cum erau tot mai mulţi chitarişti care adoptau moda.

În scurt timp, a apărut Jimi, Jimi Hendrix, căruia Townshend i-a cerut în 1967 la un festival în Monterey să nu îi mai copieze reprezentaţia. Jimi, după cum avea să spună câţiva ani mai târziu unul din membrii staffului său, a cerut un inflamabil şi a dus ritualul la nivelul următor. Din acel moment, nu a mai distrus chitări într-o nebunie de adrenalină, el le dădea foc într-o rugăciune spusă în genunchi în timp ce mâinile desenau aerul cald suflat din Stratocasterul pe care l-a făcut celebru. Carlos Santana, citat în The Dallas Morning News: „Când i-am văzut reprezentaţia lui Hendrix la Monterey, parcă asistam la un sacrificiu suprem din Biblie. Era foarte spiritual, avea ceva din voodoo şi Jimi ducea muzica direct înapoi în Africa. Nu aveam acelaşi sentiment când îl vedeam pe Pete Townshend, el parcă era un răsfăţat care aruncă un televizor pe geam”. Ce mai poţi adăuga la un asemenea citat?

Moda a devenit tot mai populară şi, normal, tot mai diversificată. The Clash a avut o copertă de album cu o poză a basistului Paul Simonon zdrobind o chitară. De-a lungul timpului, pe lângă chitări, au picat în demolări şi baterii, amplificatoare, decoruri şi scene întregi. Dacă nu aţi intuit, am ajuns la Nirvana, poate cea mai impresionantă trupă în ruinarea de instrumente din istoria muzicii. „Nu ştiu ce a fost cu mine, dar tocmai mi-am zdrobit chitara”. E un citat din Kurt Cobain în cartea Nirvana and the Grunge Revolution. „Prima dată s-a întâmplat când m-am enervat teribil pe Chad, m-am izbit de tobele lui şi am dat cu chitara de pământ”.
Treptat, concertele lor au căpătat accente mult mai puternice, demolarea scenei a devenit complementară muzicii, o completare parcă perfectă pentru stările induse.



Într-un fel ciudat, distrugerea a devenit în rock cel mai sincer mulţumesc transmis de muzician către instrumentul care i-a fost fidel într-un studio, într-un turneu sau într-o carieră. Desigur, la Nirvana e ceva mai complicat :).

PS: Să vă mai spun la ce sume se vând în licitaţii astfel de chitări distruse de celebrităţi?

A avut cineva, vreodată, tot ce şi-a dorit?

Se întâmplă ca o poză sau o melodie să îţi trezească momente care nu ştiai că mai păstrează un sens aparte pentru tine, care îţi zguduie brusc liniştea şi te fac să vorbeşti aiurea, să spui lucruri care contau doar pentru tine şi să te expui într-un discurs terminat fără excepţie cu un gust din care doar regretul există, un gust amar care ;tii c[ nu vine din ţigara pe care o fumezi cu sete.

Sunt sigur că avem cu toţii regrete care uneori revin în gând şi cel mai bine credem că este să le uităm, să ne prefacem că nu au existat vreodată. Unora li se frâng într-o secundă vise mari de-o viaţă şi nici măcar nu se întâmplă asta din cauza lor, alţii îşi frâng singuri visele mici şi sunt şi oameni care îşi reprimă impulsul pentru un moment potrivit care nu va mai veni vreodată.

Creştem, trăim şi murim fără să avem vreodată, măcar unul dintre noi, tot ce şi-a dorit, "You can't always get what you want"...

Pe Innuendo de la Queen vă doresc un sincer La mulţi ani

Intrăm în 2010 şi credem că vremurile se schimbă uşor, mereu, treptat, dar fără calendar, ne învârtim iar pentru o zi între urări, între felicitări, între vise şi dorinţe rostite fără realitate, captivi într-o lume în care simţim că suntem copleşiţi, în care coordonatele rămân la fel, în care prejudecăţile se perpetuează fără încetare, dar o lume în care ne simţim datori să sperăm, să ne temem de repercursiunile anunţate prin biserici ale unor Dumnezei răzbunători. O lume în care ne simţim datori să urâm, să luptăm pentru idealuri pe care ni le însuşim superficial şi cărora ne dedicăm în totalitate fără vreun dram de cugetare, o lume pe care o începem an de an cu şampanie şi pupături şi o încheiem într-o furie nebună după reduceri de preţuri doar pentru a o lua de la capăt după un ciclu perfect al pământului, visând cu mintea golită cotidian mereu la aceleaşi idealuri.

Ne vedem la anul, eu am acum de făcut urări, de dat mesaje, de sunat în stânga şi în dreapta, am de hrănit o viaţă care, până la urmă, nici nu ştiu dacă are viaţă în ea. Pe Innuendo de la Queen vă doresc un sincer La mulţi ani… “Till the end of time”!



While the sun hangs in the sky and the desert has sand
While the waves crash in the sea and meet the land
While there's a wind and the stars and the rainbow
Till the mountains crumble into the plain
Oh yes we'll keep on tryin'
Tread that fine line
Oh we'll keep on tryin' yeah
Just passing our time
While we live according to race, colour or creed
While we rule by blind madness and pure greed
Our lives dictated by tradition, superstition, false religion
Through the eons, and on and on
Oh yes we'll keep on tryin'
We'll tread that fine line
Oh we'll keep on tryin'
Till the end of time
Till the end of time

Through the sorrow all through our splendour
Don't take offence at my innuendo

You can be anything you want to be
Just turn yourself into anything you think that you could ever be
Be free with your tempo, be free be free
Surrender your ego - be free, be free to yourself

Oooh, ooh -
If there's a God or any kind of justice under the sky
If there's a point, if there's a reason to live or die
If there's an answer to the questions we feel bound to ask
Show yourself - destroy our fears - release your mask
Oh yes we'll keep on trying
Hey tread that fine line
Yeah we'll keep on smiling yeah
And whatever will be - will be
We'll just keep on trying
We'll just keep on trying
Till the end of time
Till the end of time
Till the end of time