Beatles vs. Stones, ce preferaţi?

Pele sau Maradona, Linux sau Windows, Lamborghini sau Ferrari, America sau Rusia, The Beatles sau The Rolling Stones...

... Beatles sau Stones. Primii erau supranumiţi "The Fab Four" şi întrupau băieţii perfecţi, ceilalţi s-au născut prin campania făcută sub sloganul "would you let your doughter marry a Rolling Stone?". The Beatles erau mereu la costum, toţi la fel, Stones au refuzat uniforma. The Beatles a compus "Let it be", Stones a răspuns cu "Let it bleed"; Beatles a creat "Sg. Pepper's Lonely Heart Club Band", Stones a transpus controversatul "Their Satanic Majesties Request". Aş duce comparaţia şi spre "Imagine" a lui John Lennon versus "Sympathy for the Devil", dar între ele nu există o conexiune, o piesă nu a generat alta, antiteza e însă interesantă.

Beatles erau băieţii buni ai Angliei, Stones erau băieţii răi, o rivalitate cultivată de ambele formaţii în anii '60, chiar dacă pe parcurs munca lor s-a interpus, cum ar fi în piesa "I wanna be your man", scrisă de John Lennon şi Paul McCartney, dar interpretată de The Rolling Stones, iar Mick Jagger a făcut backing vocals pe "All You Need Is Love" al The Beatles.

Mai jos, găsiţi o descriere poate perfectă a disputei Beatles-Stones, apoi aveţi un sondaj.

“If you truly loved pop music in the 1960s… there was no ducking the choice and no cop-out third option,” one writer remarked. “You could dance with them both,” but there could never be any doubt about which one you’d take home.

Much of this was by design. With their matching suits, mop-tops, and cheeky humor, the Beatles largely obscured their origins as working-class Liverpudlians; by contrast, under the influence of their wily manager, Andrew Loog Oldham, the Stones cultivated a decadent, outlaw image, even though they mostly hailed from the London suburbs. “The Beatles were thugs who were put across as nice blokes,” someone remarked, “and the Rolling Stones were gentlemen who were made into thugs by Andrew.”
JOHN MCMILLIAN, The Believer, iunie 2007

Voi ce alegeţi?

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele...

La Timişoara, Phoenix anunţa pe 28 februarie că vine primăvara, într-un concert-mărţişor care tinde să devină o tradiţie. Tradiţie, poate cel mai potrivit cuvânt pentru a-l asocia cu Phoenixul momentului, pentru că trupa şi-a pierdut din explozivitate, cu toţii ştim că Nicu Covaci a îmbătrânit puţin urât şi ultimii ani au fost un lung şir de întâmplări pline de ranchiună, de vorbe urâte şi articole prin tabloide scrise de tineri care poate că nu au ascultat niciodată o piesă Phoenix originală. 


Revin la acea seară în care două mii de oameni aşteptau să se revadă cu simbolul rockului românesc, iar după o mică încălzire pe coveruri făcute de o trupă tânără, în scenă a intrat Phoenix. Atmosfera s-a tensionat însă instant. Covaci era supărat - cum altfel? - că un monitor de pe scenă are probleme, era supărat pe nuş-ce funcţionari publici timişoreni, era supărat şi morocănos din fel şi fel de amintiri. În public, aveam senzaţia că se simte o derută şi lumea parcă avea o teamă de fiasco. În fine, primele acorduri au răzbătut prin toată sala Olimpia şi momentele penibile rămâneau în urmă. Din Phoenix însă lipsea pentru mine, pentru prima dată, violonistul Mani Neumann. În jur, câteva persoane mi-au confirmat senzaţia, muzica "nu mai e la fel fără vioară". 


Din nou pauză, din nou probleme cu monitorul, din nou comentarii răguşite, în public apar mişto-urile. "futu-i monitorul, nu?", dar din nou, Phoenix se scoate prin muzică, prin Moni Bordeianu, primul solist vocal al formaţiei, invitat să cânte câteva piese. 


Mai întâi timid, apoi cu bucurie în voci şi în aplauze, oamenii au început să fredoneze refrenele ştiute de atâta amar de vreme, momentele grele trecuseră şi concertul s-a aprins. Ba chiar cu o forţă renăscută din trecut, Covaci a trecut peste bătrâneţi şi peste răguşeala lui pentru a duce "Strunga" cap-coadă, un gest pe care ştiutorii Phoenix l-au recunoscut ca semn de fericire al bătrânului haiduc alături de care au crescut. Atunci mi-am dat seama cât de greu îi este să accepte că vocea nu îl mai ascultă, să creadă mereu că oraşul lui l-a respins. Ar cânta "Strunga" şi dacă ar şti că ar muri la finalul ei.


Recitalul continuă peste ani printr-un "Negru Vodă" electrizant şi culminează cu un solo drăcesc la bateria lui Ţăndărică. Sunetele sunt însoţite de ropote din public, dansuri de plete şi, la final, celebrul bis. 

"Fie să renască numai cel ce har

Are de-a renaşte, curăţit prin jar

Din cenuşa-i proprie şi din propriul scrum

Astăzi ca şi mâine, pururi şi acum!"

Când am ieşit din sală, aveam din nou aceeaşi senzaţie pe care am avut-o de la prima lor reprezentaţie văzută pe viu. Phoenix e tradiţia rockului românesc, mai presus de monitoare defecte, de voci răguşite, mai presus de dispariţia lui Mani Neumann, de plecările şi revenirile componenţilor de-a lungul anilor. Aş vrea să cred că Phoenix e mai presus şi de Nicu Covaci şi, peste alte decade, trupa şi muzica va rămâne o parte din moştenirea mereu reînnoită a culturii româneşti. 

Dacă ți-a plăcut, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.