FITS 2011, episodul 4: Vama

Foto: andreeagogu.blogspot.com

Când eram în liceu, am fost scos de gardă din public la un concert Vama Veche în Brașov. Oamenii aveau dreptate, eram mort de beat și trotuarul era prietenul meu drag, asta ca să parafrazez un vers al trupei. După câțiva ani, la Timișoara, eram doar amețit când mi-am luat un pumn în ficat de la un „dulap” pentru că i-am călcat pițipoanca pe picior. Din nou, trotuarul mi-a fost alături până să îmi recapăt suflul.

Acum, în 2011, aveam o reticență când m-am dus la concertul Vama în Sibiu și oricum, nu mi se părea o mega-trupă. Nu îmi placuse vreodată fițoșenia de care poate fi capabil Tudor Chirilă, certurile pe drepturi de autor de la despărțirea trupei sunt și ele un minus. Și toate acestea au contat fix o melodie. Pentru că odată cu începutul concertului, văzusem pe scenă o trupă dezinvoltă, o trupă cu putere, cu mesaj, sinceră și gata să se dăruiască publicului.

Pentru prima dată, nu mai vedeam Vama, veche sau nouă, de pe trotuar, cu o durere de ficat dată de votcă sau de vreun imbecil cu un maiou mulat și o blondă platinată.

Sincer, sunt două săptămâni de la concert și îmi pare rău că nu am scris atunci textul acesta. Simt că am pierdut ideile… și aveam atâtea de scris. Dar am să mă rezum la câteva care, de fapt, fac diferența.

Pentru cineva care dădea pe un concert Vama la fel de mult cât n-ar fi dat pe același concert, am rămas electrizat din start de modul în care Chirilă a putut să intre instantaneu în contact cu publicul. „Uitați, aceasta este o chitară, nu e muzică pe calculator”. Își permitea să renege și să anuleze rădăcinile muzicale ale publicului de până în 25 de ani care cu numai o zi înainte cântase alături de Voltaj. Nu era glumeț și nici trupa n-avea chef de lingușeli gratuite la adresa publicului. Dovadă și curiozitatea lui Tudor de-a vedea cu ochii lui efectul muzicii asupra mulțimii, nu de undeva de pe scenă, ci tocmai de sus, de pe stâlpii de susținere ai reflectoarelor.

Vama, în acest recital, era o forță care te plimba în teme complet diferite, de la frustrările artiștilor la frustrările sociale, te marca tulburător cu un clar și infinit vers, „Dumnezeu nu apare la știri”. Pentru ca apoi tot trupa aceea, tot muzica aceea, să te vindece și să te împace cu lumea, cu tine și cu optimismul printr-o simplă gamă și un vers referitor la marea dragoste. De data aceasta, o dragoste pasională, fierbinte și adolescentină, una pe care o găsim atât de rar în rockul românesc…

Vama a fost un spectacol desăvârșit pe scenă, nimic mai prejos de al unei mari trupe rock, iar în public a părut că este un studiu psihologic complex și masiv în care, măcar parțial, cred că s-a recunoscut orice om prezent în Piața Mare (ce nume simplu, dar de data asta urât, nu ca Ana).

Fără doar și poate, Vama a fost cel mai reușit concert pe care l-am prins la Festivalul Internațional de Teatru Sibiu 2011. Dacă în trecut ridicam din sprânceană la această trupă, acum nu i-aș rata. I’m a believer...

Dacă ți-a plăcut, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

FITS 2011, episodul 3: Voltaj

Se apropia deja finalul Festivalului Internațional de Teatru și lumea știa de concertele organizate în centrul Sibiului. De la seară la seară, parcă oamenii erau tot mai mulți și tocmai de aceea, Voltaj nu mi s-a părut o alegere bună pentru penultima seară.

Credeai că n-ai să vezi pe-aici prea multe critici? Dacă ai dat peste articolul acesta, să te ții. Vorbim despre trupa de manele care folosește chitări pe scenă. Pentru că asta am senzația că este Voltaj, mereu mi-a displăcut profund modul lor vulgar și puțin prost în care se produceau. Pe scene, pe televizor sau pe radio.

Pe scurt, este maneaua rockului românesc, în ciuda aparentului impact pe care îl are, impact existent în rândul copiiilor care încă nu știu ce să aleagă după ce vin de la școală între Cartoon Network și MTV.

Piesele lor – incorect spus, vei vedea mai jos de ce – sunt expresii ale unor reacții umane, dar transpuse jenant, subliniate grețos. Melodii în care abordează avansuri sexuale par replici inventate de tatăl dorks-ilor, iar piesele de „dor și jale” depășesc pe alocuri mierozitatea și dulcegăria Holograf, un standard în materie.

Ce are atunci Voltaj? De unde „lipiciul”? Liniile melodice puternice sunt cheia. Refrenuri ușor de reținut, nuanțe accentuate, ritmuri consistente. Pentru mine, ar fi de ajuns o instrumentație bună ca să nu condamn o trupă, dar cu Voltaj e altceva. Pe măsură ce îi asculți, îți aduci aminte de alte trupe. Și nu în sensul bun. Îți amintești că melodia cutare este a lui cutărică, un anumit acord vine dintr-o piesă de legendă. În scurt timp, realizezi că ești pur și simplu asaltat de notele unei trupe care a copiat tot ce a prins în mână. Cel puțin trei din primele cinci cele mai populare compoziții Voltaj sunt copiate ca la extemporalul dat de un elev de nota cinci. Și vorbim de o formație despre care eu știu de cel puțin 15 ani.

Păi mă băieți, în atâta amar de vreme, voi tot ce ați putut să faceți este să copiați Queen, Stones și alții? Așa, din fentă, iată câteva plagiate pe care digeii (DJ-ii) radiourilor autohtone le promovează ca mari succese Voltaj:

          Piesa Voltaj             Originalul

• Prea scurtă                Twisted Sister – We’re not gonna take it
• Azi ai voie                 The Rolling Stones – Satisfaction
• Hai sus                      Cameo – Word Up
• Asta-i viața                Queen – We will rock you
• 1+1                                     Duran Duran – Ordinary World

Și-ar mai fi ceva. Proiectul cu Prima TV este copie completă după Take That (care are în primul rând versul „we love to entartain you”) și mai apoi Robbie Williams, care a compus linia melodică actuală („Let Me Entertain You”). Aici trebuie precizat că genericul și stilul de promovare aparțin companiei Pro Sieben din care face parte și Prima TV. Și este foarte probabil ca nemții să aibă acordul lui Robbie Williams/Take That pentru slogan și muzică, dar oricum, l-au dezvoltat cu alți artiști pe muzica acelora, cum ar fi Melanie C. 

Dar pentru Voltaj, o trupă care ar trebui să aibă puțină decență că doar nu mai caută afirmarea apropiindu-se de 20 de ani, putem trece totul la o nouă copie, mai ales că reușesc să cânte (și) această piesă live în concerte și să și-o adjudece.

Și poate că nici asta nu ar fi mare lucru, dar Voltaj, ca formație, s-a înscris în niște coordonate muzicale complet opuse de orice idee a unui rock puternic așa cum indică numele. Discografia reprezentativă este o manea cu versuri ieftine pusă pe instrumentații „împrumutate” care la vremea lor au făcut senzație și au stabilit recorduri în topuri. Băieți, ca voi chiar poate cânta și Gutza.

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

FITS 2011, episodul 1: Holograf

N-am mai scris de multă vreme pe aici, dar n-am uitat de blog. Vara a dat peste mine și abia realizez că a trecut un an în care viața mea s-a schimbat radical și nici nu știu când s-au derulat toate, pornind de la faptul că m-am mutat în Sibiu. Am în minte zeci de melodii care să caracterizeze ultimul an, mi-au trecut zeci de idei pe care le-aș fi împărtășit aici pentru oricine vrea să le citească. Dar nu puteam deschide un fișier, un editor de texte, blogger.com. Și dintr-o dată, când mi-am spus că vreau să scriu din nou pe Blogul de Rock, parcă nu mai puteam să îmi amintesc nicio etapă, nimic.

Era o chestiune de timp și momentul a venit inevitabil. Poate pentru prima dată într-un an de zile, Sibiul mi-a oferit o surpriză plăcută în ansamblu, prin seria concertelor care au încheiat serile Festivalului Internațional de Teatru (FITS 2011). Nu pentru că m-ar fi dat pe spate toate trupele, ci pentru că dintr-o dată, Sibiul mi-a oferit dorința aceea nebună de a spune ceva, pofta de a scrie. Și primul concert în această serie a fost Holograf, formația care a deschis maratonul serilor pe acorduri de chitară.

Era Vineri și când am ajuns în Piața Mare (un nume atât de meschin pentru o piață care se vrea frumoasă, dar lista cu „defectele” Sibiului o lăsăm pe altă dată), în fața scenei locul era mai mult pustiu cu jumătate de oră înaintea concertului. Pe margini însă, în jurul teraselor, o forfotă și-o agitație cum nu găsești mereu, cum n-a fost nici în serile care au urmat. Tot felul de Ei cu Ele de mână căutau locuri unde să stea jos și să bea bere sau limonadă, freșuri de portocale (roșii) sau alte lucruri. Concertul părea ceva îndepărtat, pe plan secund și mă gândeam că s-ar putea să vedem chiar un fiasco de proporții pentru o trupă – după părerea mea – forțată și așa în mass-media. Greșisem însă. Puștoaice de liceu, femei în vârstă și domnii sau domnișorii lor au apărut de nu știu unde când mai erau câteva minute până la începerea concertului. În față, dintr-o dată, erau o mulțime de mâini care aplaudau nevrotic și primele acorduri ale trupei răsunau în tot Sibiul (da, de obicei, concertele din Piața Mare se aud din orice cartier al orașului).

Eu stăteam la masă, la o terasă, și băusem vreo două beri, iar în jurul meu încă se mai căutau locuri. Totuși, se simțea că a început concertul, vedeai pe chipurile tuturor fetelor că Holograf era pe scenă și Dan Bittman are niște cuvinte care seamănă în ochii lor o lumină ciudată, poate un vis și cu siguranță dorințe.

Pe măsură ce recitalul se derula, și vocile acompaniau trupa de jur împrejur cu tot mai multă încredere. Dar corul se subția, se pițigăia, acum cântau numai Ele, iar pentru mine, devenea tot mai clar motivul pentru care nu m-a impresionat vreodată Holograf, sau nu Holograful pe care am apucat eu să îl cunosc, acela cu inele, inimioare și lugu-lugu. Mesajul pe care l-am recepționat mereu din partea lor a fost „sunt preș, femeie, în calea ta”. Perfect încadrat în pudica iubire a rockului românesc.

Însă recunosc, instrumental, am auzit o trupă care a știut să își distingă fiecare acord limpede și frumos, care a știut să rupă ritmul, care a știut să comunice la perfecție cu acel public feminin pe care l-a grupat în centrul Sibiului. Când au plecat femeile acasă, se vedea pe ele cât erau de încântate, deci fusese o reușită, pentru că Holograf în primul rând n-au cântat pentru mine, ci pentru Ele. Și totuși, în drum spre casă, n-am putut să nu mă întreb: „mă, voi chiar sunteți bărbați?”

Nu e o întrebare pentru Ele. Ele vor crede mereu că Dan Bittman este bărbatul ideal, uitând că pe scenă, un artist intră în altă lume. 

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Din rockul pe care nu-l ştiaţi: Survolaj

Blues-rock, tentă de jazz, puţină influenţă grunge şi texte care îţi prind mintea într-un joc de cuvinte extrem de inteligent, un joc de cuvinte care te duce insesizabil spre starea de spirit transmisă în melodii. Cam asta ar trebui să fie Survolaj, o trupă despre care auzisem prin 2007, dar care se înfiinţase mult mai devreme, în 1987, la Timişoara.

Acustic, Survolaj păstrează în ambele sale perioade acel sunet tipic rockului românesc, puţin dezordonat (sau poate prea ordonat?), unul care poartă însă cumva istoria nescrisă a repetiţiilor în cine ştie ce locuri făcute cu teama de vreo represiune. Textele în schimb poartă mereu mesajul, îl scot în faţă, îl expun dezbaterii, gândirii fiecăruia. Evident, păstrează sarcasmul şi critica puternică existentă în rockul românesc, dar totul e transmis în cuvinte altfel aranjate. Cred că dacă Survolaj ar vrea să cânte despre futerea politică din ţara asta, n-ar scoate în veci o piesă asemănătoare cu "Bagă-ţi minţile-n cap" de la Cargo. Nu, Survolaj nu te-ar obosi şi nu ţi-ar urca tensiunea, să te trezeşti cu spume la gură şi gata de o revoluţie pentru vreun motiv social. Ar îmbrăca altfel mesajul, ar fi puţin amuzant şi te-ar face să zâmbeşti cumva, sau măcar să spui "ce vers tare".

Dar tot nu v-am spus ce mi-a plăcut poate cel mai mult atunci când am descoperit trupa. Era interpretarea relaţiilor sentimentale avute de oameni. "Cel mai iubit duşman al meu", nu-i aşa că e genială expresia? Şi cât poate fi de reală...
Până să citesc un vers scris de Daniel Silvian Petre, până să nu aud câteva piese de la Survolaj, nu cred că am realizat vreodată, într-un mod conştient, că un reproş poate să transmită de fapt un puternic "te iubesc", sau invers.







Foto: www.radiolynx.ro

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Din rockul pe care nu-l ştiaţi: Ura De După Uşă

UDDU, pe scurt, s-au născut în Zărneşti, un oraş pe care îl regăseşti în gara Braşovului la trenurile personale cu vagoane etajate trase de locomotivele acelea Diesel cu bot lung, o cabină mică şi zgomot infernal.

Trupa şi-a plasat punctul de plecare undeva în primii ani confuzi de după Revoluţie, cântând în festivaluri unde publicul păstra încă trăsăturile clasei muncitoare, unde oamenii mergeau cu soţiile şi copiii pentru că era spectacol, iar formaţia se strecura între "privighetori" tradiţionale şi alte contraste puternice sub capătul de afiş "rock&roll". Cine ştie, lumea se aştepta la variante Semnal M, Phoenix sau proaspăt lansatul Elvis autohton, Stefan Bănică jr. Deci normal, oripilau printr-un Metal pe care România abia îl învăţa pe-atunci din casete înregistrate noaptea pe Radio Tineret şi prin piraterii ieftine după Sepultura.

Într-o asemenea conjunctură, UDDU n-a avut şanse prea multe şi prea strălucitoare, Zărneştiul se leagă de lume şi acum prin personalul supraetajat cu destinaţia finală Braşov. În ţară însă, (şi) UDDU a deschis un drum pe care alţii l-au bătătorit apoi la ani buni distanţă. Nu ştiţi la ce mă refer? E vorba de trupele nevrotice, "borderline", dacă doriţi, cu acelaşi mesaj, acelaşi ritm, doar mai mult finisaj. Abia anii 2000 au adus reprezentaţii cu public specific... un timp lung.

Într-un articol postat pe siteul trupei, rockerii din Zărneşti spuneau că şi-au dorit mereu să depăşească o condiţie provincială pe care au resimţit-o mereu. Poate că nici acum nu îşi dau seama la ce au contribuit.



PS: Piesa "Strigătul Durerii" (mai sus) conţine unul din cele mai bune solouri de chitară pe care le-am auzit la trupele româneşti. Părerea mea...
PS2: Aici găsiţi alte câteva piese UDDU la o calitate audio superioară celor de pe Youtube.
Sursa foto: uradedupausa.ro

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele...

La Timişoara, Phoenix anunţa pe 28 februarie că vine primăvara, într-un concert-mărţişor care tinde să devină o tradiţie. Tradiţie, poate cel mai potrivit cuvânt pentru a-l asocia cu Phoenixul momentului, pentru că trupa şi-a pierdut din explozivitate, cu toţii ştim că Nicu Covaci a îmbătrânit puţin urât şi ultimii ani au fost un lung şir de întâmplări pline de ranchiună, de vorbe urâte şi articole prin tabloide scrise de tineri care poate că nu au ascultat niciodată o piesă Phoenix originală. 


Revin la acea seară în care două mii de oameni aşteptau să se revadă cu simbolul rockului românesc, iar după o mică încălzire pe coveruri făcute de o trupă tânără, în scenă a intrat Phoenix. Atmosfera s-a tensionat însă instant. Covaci era supărat - cum altfel? - că un monitor de pe scenă are probleme, era supărat pe nuş-ce funcţionari publici timişoreni, era supărat şi morocănos din fel şi fel de amintiri. În public, aveam senzaţia că se simte o derută şi lumea parcă avea o teamă de fiasco. În fine, primele acorduri au răzbătut prin toată sala Olimpia şi momentele penibile rămâneau în urmă. Din Phoenix însă lipsea pentru mine, pentru prima dată, violonistul Mani Neumann. În jur, câteva persoane mi-au confirmat senzaţia, muzica "nu mai e la fel fără vioară". 


Din nou pauză, din nou probleme cu monitorul, din nou comentarii răguşite, în public apar mişto-urile. "futu-i monitorul, nu?", dar din nou, Phoenix se scoate prin muzică, prin Moni Bordeianu, primul solist vocal al formaţiei, invitat să cânte câteva piese. 


Mai întâi timid, apoi cu bucurie în voci şi în aplauze, oamenii au început să fredoneze refrenele ştiute de atâta amar de vreme, momentele grele trecuseră şi concertul s-a aprins. Ba chiar cu o forţă renăscută din trecut, Covaci a trecut peste bătrâneţi şi peste răguşeala lui pentru a duce "Strunga" cap-coadă, un gest pe care ştiutorii Phoenix l-au recunoscut ca semn de fericire al bătrânului haiduc alături de care au crescut. Atunci mi-am dat seama cât de greu îi este să accepte că vocea nu îl mai ascultă, să creadă mereu că oraşul lui l-a respins. Ar cânta "Strunga" şi dacă ar şti că ar muri la finalul ei.


Recitalul continuă peste ani printr-un "Negru Vodă" electrizant şi culminează cu un solo drăcesc la bateria lui Ţăndărică. Sunetele sunt însoţite de ropote din public, dansuri de plete şi, la final, celebrul bis. 

"Fie să renască numai cel ce har

Are de-a renaşte, curăţit prin jar

Din cenuşa-i proprie şi din propriul scrum

Astăzi ca şi mâine, pururi şi acum!"

Când am ieşit din sală, aveam din nou aceeaşi senzaţie pe care am avut-o de la prima lor reprezentaţie văzută pe viu. Phoenix e tradiţia rockului românesc, mai presus de monitoare defecte, de voci răguşite, mai presus de dispariţia lui Mani Neumann, de plecările şi revenirile componenţilor de-a lungul anilor. Aş vrea să cred că Phoenix e mai presus şi de Nicu Covaci şi, peste alte decade, trupa şi muzica va rămâne o parte din moştenirea mereu reînnoită a culturii româneşti. 

Dacă ți-a plăcut, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Din rockul pe care nu-l ştiaţi: Trafic

Este vorba de o trupă românescă, nu este vorba de britanicii care se scriu cu doi de "f". Trafic, o trupă care cândva era promovată pe "Tineret" de un Titus Andrei încântat, care a pătruns în topurile anilor '90 până pe primul loc. Cu acceptul celui care deţine drepturile de autor, câteva din piesele semnate Trafic se pot găsi pe trilulilu.ro, iar mai jos este una din favoritele mele. O alta, Bitterness, încerc să o găsesc şi o voi adăuga atunci în listă.



Găsiţi aici alte câteva piese semnate Trafic

Sa faci dragoste cu Iris

(Publicat in 12 mai 2007 pe defunctul Yahoo 360)
Prima data am vazut Irisul pe viu la Brasov, era festivalul berii si ei inchideau sarbatoarea. Eram in clasa a noua, plecat cu trei colegi sa bem Ciucas la pahar de plastic in Livada Postei. Pe la vremea aceea, Cargo lansase "Ziua Vrajitoarelor" si mie imi placea la nebunie. Gasca noastra avea oarecum o afinitate speciala fata de acest album, iar acest sentiment avea sa ramana multi ani, de fapt pana cand am inceput sa sarim peste evenimente si sa nu ne mai agatam de trecut si de petrecerile din liceu. Inapoi la festival, Cargo canta inainte de Iris si mi se parea nedrept, credeam ca Iris e o trupa mediatizata excesiv, aveam formata o parere despre ei, poate din cauza unui rocker care mereu a avut o influenta destul de puternica asupra mea si care nu i-a placut prea mult pe "irishi", poate din cauza ca piesa "Somn bizar" a fost prima melodie pe care am retinut-o de la Iris, si asta din cauza ca mi se parea (si acum mi se pare) ca semana foarte mult cu "Until it Sleeps" de la Metallica.

Pe scena a urcat Cargo. A fost o frenezie si pentru prima data m-am prins la o "Batacanda" de umeri cu zeci de oameni, ma dureau picioarele si pieptul de la atata cantat si urlat de parca vroiam sa ma aud eu mai tare decat tot. Praful se ridicase mult deasupra multimii (cand am plecat blugii albastri erau gri deschis si palmele negre) si tin minte ca incercam sa sar cat mai sus si sa iau o gura de aer racoros. Dupa trei piese, Kempes, Barar si restul si-au luat ghitarile si au iesit in culise. "Cargo! Cargo!" dar Cargo nimic, nu au revenit pe scena la macar un bis. Credeam ca asa e programul serii, dar dupa multe concerte de-ale lor mi-am dat seama ca ei nu prea le au cu revenirea pe scena.

Dezamagirea a trecut repede, a intrat Iris in rol si atunci am auzit pentru prima data celebrul "Buna seara, prieteni!" strigat de Cristi Minculescu. Atunci am vazut cum se aprinde publicul cand canta Iris, cum atmosfera parca e... nu incandescenta, ci plina de iubire pentru trupa, nu numai energie, rupere si poate uneori chiar ura si revolta. La melodia "Baby" vazusem in sfarsit cum brichetele alea aprinse ard in ele sentimente, nu numai un efect vizual ciudat de frumos. Ma uitam inainte si ma amuza prezenta scenica extrem de caraghioasa a lui "Boro", si-a pastrat-o si azi, ma miram ca un chelios, Walter, poate sa cante la chitara si sa o faca chiar bine.
Dupa trei piese, Cristi anunta: "Va multumim ca ne iubiti de atata amar de vreme, si reciproca este la fel de valabila, va asiguram noi", dupa care si-au luat ramas bun si au iesit in culise. Iris nu incita, Iris face dragoste cu publicul. Fanii i-au chemat inapoi. Eu si prietenii mei am dat-o spre iesire ca pierdeam ultimul tren spre Fagaras. Iris a revenit, dar nu mai puteam ramane.

Inainte sa plecam din Livada Postei, iesisem dintre oameni, berarii strangeau butoaiele goale si corturile imense, tiganusi angajati cu ziua adunau bancile de lemn si tiganci cu saci imensi de gunoi adunau plasticul si cartoanele de pe jos. M-am uitat inca o data inspre scena, era un joc electrizant de lumini, un nor de praf strapuns de reflectoare, o voce care striga in statie "Jocul nu e greu" si o mare de oameni raspundea "Pe ape!". M-am surprins zambind.

In urma cu cateva zile, au fost premiile MTV 2007 (sau 2006), parerea mea cam jalnice reprezentatii, dar nu conteaza asta. Si Iris a luat un premiu, pentru intreaga activitate. L-am vazut pe Cristi Minculescu din nou, arata foarte rau, ca un Zombie cu o burta imensa, dar vocea o pastrase. Mi-am dat seama ca probabil "irishii" au mult mai putini ani in fata lor decat duc in spate, ca as vrea sa ii mai prind macar intr-un concert, apoi m-am gandit cat sunt de egoist.

Pudica iubire a rockului românesc

Maybe is just me, dar tot timpul am trăit cu senzaţia că rockul românesc şi poate muzica românească în general este prea tristă în abordarea iubirii, că tot timpul s-au căutat esenţele rafinate dar cerebrale, în locul reacţiilor spontane şi necontrolate provocate fie de fericirea iubirii, fie de şocul unei despărţiri. La noi, dragostea este un sentiment pur, este o înălţare sufletească minimalizantă pentru trup. La noi, dragostea nu conţine sex.

În rockul autohton actual, trupele tinere urmează două reţete: fie trec pe o latură comercială şi îi înnebunesc pe toţi copiii din clasele 5-8 şi câte un bal al bobocilor în licee (Voltaj deschide lista), fie aleg "să se lupte cu un sistem întreg" şi să facă muzică necomercială, o creaţie care să atingă cele mai puternice reacţii şi sentimente negative, care să transmită mesajul pe care fiecare simte că îl are de transmis lumii, povara unui suflet care simte că nu poate să schimbe prea multe.

Iubirea în rockul românesc este o componentă laterală, bătută de nevroze şi mesaje (anti)sociale, de zbateri şi stări individuale. Rockul românesc n-a conţinut niciodată sexualitatea şi dezinhibarea trupelor britanice sau americane. Mesajele lor sunt directe, puternice, reale, nu conţin esenţa poetică, nu caută idealuri, ci sălbăticia şi nebunia iubirii, cum sunt variantele de la "Gloria" (un cântec preluat de mai toate trupele mari ale vremii), "Light My Fire" de la Doors, "Whole Lotta Love" de la Led Zeppelin, "Fool to cry" de la Rolling Stones, "You shook me all nigh long" de la AC/DC, "Wild Thing" preluată de Jimi Hendrix şi câte alte exemple se pot găsi.

La noi, până şi trupele care şi-au creat muzica pe iubire, cum ar fi Iris, Holograf, COmpact sau folkerii generaţiei Phoenix sau poate mai bine spus Pittiş au căutat tot felul de esenţe şi alegorii, metafore şi acorduri pentru a-şi exprima sălbăticia.
În cazul în care nu au preferat teme depresive (OCS, Lună Amară etc), nici trupele relativ noi nu au reuşit să se delimiteze prea mult de autocenzura în iubire. Direcţia 5, Vama Veche (cu unele excepţii), Viţa de Vie, nimeni nu vorbeşte de frumuseţea corpului, de dorinţă, sex, evadare.

Poate că în România se simte în continuare reminiscenţa venită din comunism, românii au rămas cu o mare reticenţă asupra limbajului, asupra mesajului şi asupra sexualităţii în muzică.
Prind în schimb în continuare sentimente ridicate pe un piedestal, iubiri supranaturale şi sufleteşti. Vi-l puteţi imagina pe Florin Chilian cu organe sexuale?!

Şi dacă asta ţine de iubirea prezentă, tema despărţirii şi rupturii de cineva este la fel de poetizată. Poate chiar mai falsă decât "sufletizarea" sentimentelor pentru a ascunde impulsurile fizice. Mai falsă pentru că mereu este calculată, mereu conţine urările de bine pe care nimeni de fapt nu vrea să le audă la o despărţire. "De vei pleca, să iei cu tine... "? Unde sunt nervii, supărarea, frustrările şi reproşurile? De ce fiecare despărţire trebuie transpusă într-o lume pustie, din care tot ce răzbeşte este mesajul "să-ţi fie bine" pentru fostul partener, un altruism complet dar un egoism inexistent?
"Surprise, surprise" de la Stones, bineînţeles, "Heartbreak Hotel" a lui Elvis, "You don't move me anymore" a lui Keith Richards, "Different dreams" de la Oscar Benton, "Don't cry" şi "November Rain" de la GnR, "Cryin'" de la Aerosmith, "To Love Somebody" de la Bee Gees şi câte altele.
Ce vreau să spun este că în rockul britanico-american sunt mult mai diversificate abordările şi mult mai directe exprimările. Există mesajul de bine, disperarea personală, furia oarbă, tendinţa de negare a durerii, răzbunarea, indiferenţa, implorarea.

Sunt sentimente şi exprimări reduse în muzica românească din cauza aceluiaşi stil poetic, aceleiaşi creaţii înălţătoare, aceluiaşi pudism împins peste decenii poate din cenzura comunismului, componente care elimină sau diminuează exact starea fizică a diferitelor momente de iubire.

Nu cred că în România vom auzi un rocker pe scenă având un asemenea discurs ca al lui Jim Morrison:

I ain't talkin' about no revolution. I'm talkin' about having a good time this summer.
I'm talkin' about love your neighbor until it hurts.
Come on, how about a little nakedness?
Come on, let's see some action out there!
I'm talkin' about love! Love! Love!
I'm talkin' about grab your neighbor ... and love 'em. Oh yeah!