FITS 2011, episodul 4: Vama

Foto: andreeagogu.blogspot.com

Când eram în liceu, am fost scos de gardă din public la un concert Vama Veche în Brașov. Oamenii aveau dreptate, eram mort de beat și trotuarul era prietenul meu drag, asta ca să parafrazez un vers al trupei. După câțiva ani, la Timișoara, eram doar amețit când mi-am luat un pumn în ficat de la un „dulap” pentru că i-am călcat pițipoanca pe picior. Din nou, trotuarul mi-a fost alături până să îmi recapăt suflul.

Acum, în 2011, aveam o reticență când m-am dus la concertul Vama în Sibiu și oricum, nu mi se părea o mega-trupă. Nu îmi placuse vreodată fițoșenia de care poate fi capabil Tudor Chirilă, certurile pe drepturi de autor de la despărțirea trupei sunt și ele un minus. Și toate acestea au contat fix o melodie. Pentru că odată cu începutul concertului, văzusem pe scenă o trupă dezinvoltă, o trupă cu putere, cu mesaj, sinceră și gata să se dăruiască publicului.

Pentru prima dată, nu mai vedeam Vama, veche sau nouă, de pe trotuar, cu o durere de ficat dată de votcă sau de vreun imbecil cu un maiou mulat și o blondă platinată.

Sincer, sunt două săptămâni de la concert și îmi pare rău că nu am scris atunci textul acesta. Simt că am pierdut ideile… și aveam atâtea de scris. Dar am să mă rezum la câteva care, de fapt, fac diferența.

Pentru cineva care dădea pe un concert Vama la fel de mult cât n-ar fi dat pe același concert, am rămas electrizat din start de modul în care Chirilă a putut să intre instantaneu în contact cu publicul. „Uitați, aceasta este o chitară, nu e muzică pe calculator”. Își permitea să renege și să anuleze rădăcinile muzicale ale publicului de până în 25 de ani care cu numai o zi înainte cântase alături de Voltaj. Nu era glumeț și nici trupa n-avea chef de lingușeli gratuite la adresa publicului. Dovadă și curiozitatea lui Tudor de-a vedea cu ochii lui efectul muzicii asupra mulțimii, nu de undeva de pe scenă, ci tocmai de sus, de pe stâlpii de susținere ai reflectoarelor.

Vama, în acest recital, era o forță care te plimba în teme complet diferite, de la frustrările artiștilor la frustrările sociale, te marca tulburător cu un clar și infinit vers, „Dumnezeu nu apare la știri”. Pentru ca apoi tot trupa aceea, tot muzica aceea, să te vindece și să te împace cu lumea, cu tine și cu optimismul printr-o simplă gamă și un vers referitor la marea dragoste. De data aceasta, o dragoste pasională, fierbinte și adolescentină, una pe care o găsim atât de rar în rockul românesc…

Vama a fost un spectacol desăvârșit pe scenă, nimic mai prejos de al unei mari trupe rock, iar în public a părut că este un studiu psihologic complex și masiv în care, măcar parțial, cred că s-a recunoscut orice om prezent în Piața Mare (ce nume simplu, dar de data asta urât, nu ca Ana).

Fără doar și poate, Vama a fost cel mai reușit concert pe care l-am prins la Festivalul Internațional de Teatru Sibiu 2011. Dacă în trecut ridicam din sprânceană la această trupă, acum nu i-aș rata. I’m a believer...

Dacă ți-a plăcut, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

FITS 2011, episodul 3: Voltaj

Se apropia deja finalul Festivalului Internațional de Teatru și lumea știa de concertele organizate în centrul Sibiului. De la seară la seară, parcă oamenii erau tot mai mulți și tocmai de aceea, Voltaj nu mi s-a părut o alegere bună pentru penultima seară.

Credeai că n-ai să vezi pe-aici prea multe critici? Dacă ai dat peste articolul acesta, să te ții. Vorbim despre trupa de manele care folosește chitări pe scenă. Pentru că asta am senzația că este Voltaj, mereu mi-a displăcut profund modul lor vulgar și puțin prost în care se produceau. Pe scene, pe televizor sau pe radio.

Pe scurt, este maneaua rockului românesc, în ciuda aparentului impact pe care îl are, impact existent în rândul copiiilor care încă nu știu ce să aleagă după ce vin de la școală între Cartoon Network și MTV.

Piesele lor – incorect spus, vei vedea mai jos de ce – sunt expresii ale unor reacții umane, dar transpuse jenant, subliniate grețos. Melodii în care abordează avansuri sexuale par replici inventate de tatăl dorks-ilor, iar piesele de „dor și jale” depășesc pe alocuri mierozitatea și dulcegăria Holograf, un standard în materie.

Ce are atunci Voltaj? De unde „lipiciul”? Liniile melodice puternice sunt cheia. Refrenuri ușor de reținut, nuanțe accentuate, ritmuri consistente. Pentru mine, ar fi de ajuns o instrumentație bună ca să nu condamn o trupă, dar cu Voltaj e altceva. Pe măsură ce îi asculți, îți aduci aminte de alte trupe. Și nu în sensul bun. Îți amintești că melodia cutare este a lui cutărică, un anumit acord vine dintr-o piesă de legendă. În scurt timp, realizezi că ești pur și simplu asaltat de notele unei trupe care a copiat tot ce a prins în mână. Cel puțin trei din primele cinci cele mai populare compoziții Voltaj sunt copiate ca la extemporalul dat de un elev de nota cinci. Și vorbim de o formație despre care eu știu de cel puțin 15 ani.

Păi mă băieți, în atâta amar de vreme, voi tot ce ați putut să faceți este să copiați Queen, Stones și alții? Așa, din fentă, iată câteva plagiate pe care digeii (DJ-ii) radiourilor autohtone le promovează ca mari succese Voltaj:

          Piesa Voltaj             Originalul

• Prea scurtă                Twisted Sister – We’re not gonna take it
• Azi ai voie                 The Rolling Stones – Satisfaction
• Hai sus                      Cameo – Word Up
• Asta-i viața                Queen – We will rock you
• 1+1                                     Duran Duran – Ordinary World

Și-ar mai fi ceva. Proiectul cu Prima TV este copie completă după Take That (care are în primul rând versul „we love to entartain you”) și mai apoi Robbie Williams, care a compus linia melodică actuală („Let Me Entertain You”). Aici trebuie precizat că genericul și stilul de promovare aparțin companiei Pro Sieben din care face parte și Prima TV. Și este foarte probabil ca nemții să aibă acordul lui Robbie Williams/Take That pentru slogan și muzică, dar oricum, l-au dezvoltat cu alți artiști pe muzica acelora, cum ar fi Melanie C. 

Dar pentru Voltaj, o trupă care ar trebui să aibă puțină decență că doar nu mai caută afirmarea apropiindu-se de 20 de ani, putem trece totul la o nouă copie, mai ales că reușesc să cânte (și) această piesă live în concerte și să și-o adjudece.

Și poate că nici asta nu ar fi mare lucru, dar Voltaj, ca formație, s-a înscris în niște coordonate muzicale complet opuse de orice idee a unui rock puternic așa cum indică numele. Discografia reprezentativă este o manea cu versuri ieftine pusă pe instrumentații „împrumutate” care la vremea lor au făcut senzație și au stabilit recorduri în topuri. Băieți, ca voi chiar poate cânta și Gutza.

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

FITS 2011, episodul 2: Iris

Da, știu, Iris nu a fost episodul 2. De fapt era al patrulea, după Direcția 5 sau Zdob și Zdub, în ordinea serilor în care au intrat trupele pe scena din Piața Mare (din nou, ce nume banal pentru centrul unui oraș cu asemenea pretenții). Însă despre Direcția 5 și zdubi am știut doar după ce au cântat, nu am apucat să îi văd, așa că trecem direct la Iris.

Nici pe ei nu i-am prins de la început, dar nu contează. Pe Iris îi văzusem cu nici o lună înainte în Oldies și lucrurile erau identice. Nu voi mai pierde vremea scriind despre sentimentele trăite într-un concert Iris, nu voi mai scrie prea mult despre public, despre comunicare, despre aspecte pe care le-am mai abordat pe blog și sper să le abordez altă dată. De data aceasta, am observat altceva.

Dar pentru a spune ce anume, trebuie să precizez că văzusem Iris de cel puțin patru ori într-o perioadă de câteva luni în urmă cam cu trei ani, când stăteam în Timișoara. Pe atunci, tot timpul aveam senzația că este ultimul concert Iris la care voi asista. Cristi Minculescu arăta foarte rău. Nu știu de unde avea puterea să stea pe scenă cu orele, să cânte fără menajamente. Tot timpul am simțit că trăiește pentru muzică și probabil că și el, dar și trupa, cântau cu același sentiment, cu sentimentul că s-ar putea să fie pe scenă pentru ultima dată. Concertele erau adevărate despărțiri, piesele deveneau din ce în ce mai triste, din ce în ce mai melancolice și vorbeau tot mai des despre trecutul frumos. Totul a culminat cu un concert în marea Operă a Timișoarei (sau cu acela din sala Olimpia?), unde un public entuziasmat de Iris – poate singura formație care nu se rușinează (și care poate) să cânte piese din repertoriul marilor trupe ale rockului simțindu-se bine cu fanii săi – era adus la un nivel de fericire uluitor, amestecat însă cu senzația unei despărțiri dureroase. Chiar și discursul celebru al lui Minculescu, acea declarație de dragoste ștrengărească făcută publicului – „și reciproca e valabilă, vă asigurăm noi” – suna cumva la trecut. Plecam de la concerte impresionat și entuziasmat ca de fiecare dată, dar cu un gust amar că povestea lor se va încheia destul de repede.

După ce Cristi a făcut acele operații și a scăpat de boala care l-a chinuit atâția ani, a redevenit un slăbănog de rocker cu o voce înaltă și puternică, dar mai ales un tip plin de viață care ia din nou microfonul cu stativ cu tot și îl rotește pe scenă, iar odată cu renașterea lui fizică, a renăscut cumva și Iris. Aș spune că a redevenit o trupă energică, dar energie avea și înainte, a avut mereu. A redevenit însă o trupă veselă, o trupă optimistă care spune fanilor săi aceeași poveste frumoasă de dragoste îmbrăcată în tot felul de versuri, de acorduri și de solouri la orice instrument de pe scenă.

Iris a renăscut și este un spectacol dat naibii. În cele două concerte prinse în 2011, n-am văzut palme care să nu îi aplaude și puține voci s-au abținut de la refrenuri. Și asta e cea mai frumoasă imagine a unui concert rock, indiferent de stilul trupei de pe scenă, de artificii, de lumini și de trăznăi pe care le găsești în trecutul sau în prezentul celei mai mari mișcări muzicale din lume. 

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

FITS 2011, episodul 1: Holograf

N-am mai scris de multă vreme pe aici, dar n-am uitat de blog. Vara a dat peste mine și abia realizez că a trecut un an în care viața mea s-a schimbat radical și nici nu știu când s-au derulat toate, pornind de la faptul că m-am mutat în Sibiu. Am în minte zeci de melodii care să caracterizeze ultimul an, mi-au trecut zeci de idei pe care le-aș fi împărtășit aici pentru oricine vrea să le citească. Dar nu puteam deschide un fișier, un editor de texte, blogger.com. Și dintr-o dată, când mi-am spus că vreau să scriu din nou pe Blogul de Rock, parcă nu mai puteam să îmi amintesc nicio etapă, nimic.

Era o chestiune de timp și momentul a venit inevitabil. Poate pentru prima dată într-un an de zile, Sibiul mi-a oferit o surpriză plăcută în ansamblu, prin seria concertelor care au încheiat serile Festivalului Internațional de Teatru (FITS 2011). Nu pentru că m-ar fi dat pe spate toate trupele, ci pentru că dintr-o dată, Sibiul mi-a oferit dorința aceea nebună de a spune ceva, pofta de a scrie. Și primul concert în această serie a fost Holograf, formația care a deschis maratonul serilor pe acorduri de chitară.

Era Vineri și când am ajuns în Piața Mare (un nume atât de meschin pentru o piață care se vrea frumoasă, dar lista cu „defectele” Sibiului o lăsăm pe altă dată), în fața scenei locul era mai mult pustiu cu jumătate de oră înaintea concertului. Pe margini însă, în jurul teraselor, o forfotă și-o agitație cum nu găsești mereu, cum n-a fost nici în serile care au urmat. Tot felul de Ei cu Ele de mână căutau locuri unde să stea jos și să bea bere sau limonadă, freșuri de portocale (roșii) sau alte lucruri. Concertul părea ceva îndepărtat, pe plan secund și mă gândeam că s-ar putea să vedem chiar un fiasco de proporții pentru o trupă – după părerea mea – forțată și așa în mass-media. Greșisem însă. Puștoaice de liceu, femei în vârstă și domnii sau domnișorii lor au apărut de nu știu unde când mai erau câteva minute până la începerea concertului. În față, dintr-o dată, erau o mulțime de mâini care aplaudau nevrotic și primele acorduri ale trupei răsunau în tot Sibiul (da, de obicei, concertele din Piața Mare se aud din orice cartier al orașului).

Eu stăteam la masă, la o terasă, și băusem vreo două beri, iar în jurul meu încă se mai căutau locuri. Totuși, se simțea că a început concertul, vedeai pe chipurile tuturor fetelor că Holograf era pe scenă și Dan Bittman are niște cuvinte care seamănă în ochii lor o lumină ciudată, poate un vis și cu siguranță dorințe.

Pe măsură ce recitalul se derula, și vocile acompaniau trupa de jur împrejur cu tot mai multă încredere. Dar corul se subția, se pițigăia, acum cântau numai Ele, iar pentru mine, devenea tot mai clar motivul pentru care nu m-a impresionat vreodată Holograf, sau nu Holograful pe care am apucat eu să îl cunosc, acela cu inele, inimioare și lugu-lugu. Mesajul pe care l-am recepționat mereu din partea lor a fost „sunt preș, femeie, în calea ta”. Perfect încadrat în pudica iubire a rockului românesc.

Însă recunosc, instrumental, am auzit o trupă care a știut să își distingă fiecare acord limpede și frumos, care a știut să rupă ritmul, care a știut să comunice la perfecție cu acel public feminin pe care l-a grupat în centrul Sibiului. Când au plecat femeile acasă, se vedea pe ele cât erau de încântate, deci fusese o reușită, pentru că Holograf în primul rând n-au cântat pentru mine, ci pentru Ele. Și totuși, în drum spre casă, n-am putut să nu mă întreb: „mă, voi chiar sunteți bărbați?”

Nu e o întrebare pentru Ele. Ele vor crede mereu că Dan Bittman este bărbatul ideal, uitând că pe scenă, un artist intră în altă lume. 

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

AC/DC la Bucureşti, între comparaţii şi euforie

"Dirty, mean and mighty unclean"... şi funny. Cam aşa aş caracteriza concertul AC/DC. Băieţii din trupă au peste 50 de ani, dar şi-au păstrat aerul de copii, aerul puţin superficial. De la ultimul acord perpetuat de staţia de amplificare, România vuieşte despre electrizantul eveniment din faţa Parlamentului, se vorbeşte într-una în toată mass-media despre vedetele autohtone care au rămas impresionate de concert, despre adolescenţi şi oameni cu familia care au cântat împreună pentru două ore. În primele răspunsuri la întrebarea "Cum a fost la concert?", am spus că a fost foarte tare, dar nu la fel de tare ca la Budapesta (concert despre care am scris AICI).

Dar cred că în răspuns am fost total subiectiv. Judecasem totul după starea mea psihică, nu tocmai bună zilele acestea. Apoi comparasem lucrurile dar deja ştiam play-list-ul, coregrafiile, ştiam la ce să mă aştept şi nu mai aveam atâtea surprize. Ştiam că la Budapesta trebuia să sar ca să nu fiu călcat pe picioare, pe când la Bucureşti aveam spaţiu, dar am fost mult mai departe de scenă. Ştiam că la Budapesta toată sala aceea cântase în cor refrenele, strigase "FIRE" la unison pe "Those about to rock", pe când la Bucureşti, de jur împrejur, cântau cam jumătate din oameni. Dar din nou, stătusem mai în spate.

Trupa mi se păruse mai mecanică decât în urmă cu un an şi ceva, însă sunt în turneul acesta din 2008. La un moment dat, am spus "STOP" comparaţiilor, eram acolo să mă distrez, să aplaud şi să cânt fals fără să mă audă nimeni, acoperit de o mare de oameni şi de mii şi mii de Watti din boxe. Şi a fost bine. România rămăsese iar uimită, un vis pe care l-au avut zeci de generaţii se împlinise şi la final, am revenit pentru un moment la o comparaţie. Soloul lui Angus făcut pe "Let There Be Rock" a fost demenţial, peste Budapesta... poate cel mai bun pasaj pe care îl ascultasem live în cele două concerte.  

PS: Uite că au trecut două trei zile de la concertul AC/DC, iar România nu s-a şters de pe hartă şi nu a dispărut în vreun neant, contrar aşteptărilor celor care anunţau apocalipsa pe anumite bloguri şi forumuri religioase,  promovând sloganul "AntiChrist / Death to Christ", când de fapt varianta ocultă corectă pentru iniţialele trupei ar fi "After Christ / Devil Comes" :) Oare aceşti anti-anticrişti internautici şi salvatori de suflete online îşi şterg în casă, de pe fiecare aparat electric, însemnul "AC/DC"?

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele...

La Timişoara, Phoenix anunţa pe 28 februarie că vine primăvara, într-un concert-mărţişor care tinde să devină o tradiţie. Tradiţie, poate cel mai potrivit cuvânt pentru a-l asocia cu Phoenixul momentului, pentru că trupa şi-a pierdut din explozivitate, cu toţii ştim că Nicu Covaci a îmbătrânit puţin urât şi ultimii ani au fost un lung şir de întâmplări pline de ranchiună, de vorbe urâte şi articole prin tabloide scrise de tineri care poate că nu au ascultat niciodată o piesă Phoenix originală. 


Revin la acea seară în care două mii de oameni aşteptau să se revadă cu simbolul rockului românesc, iar după o mică încălzire pe coveruri făcute de o trupă tânără, în scenă a intrat Phoenix. Atmosfera s-a tensionat însă instant. Covaci era supărat - cum altfel? - că un monitor de pe scenă are probleme, era supărat pe nuş-ce funcţionari publici timişoreni, era supărat şi morocănos din fel şi fel de amintiri. În public, aveam senzaţia că se simte o derută şi lumea parcă avea o teamă de fiasco. În fine, primele acorduri au răzbătut prin toată sala Olimpia şi momentele penibile rămâneau în urmă. Din Phoenix însă lipsea pentru mine, pentru prima dată, violonistul Mani Neumann. În jur, câteva persoane mi-au confirmat senzaţia, muzica "nu mai e la fel fără vioară". 


Din nou pauză, din nou probleme cu monitorul, din nou comentarii răguşite, în public apar mişto-urile. "futu-i monitorul, nu?", dar din nou, Phoenix se scoate prin muzică, prin Moni Bordeianu, primul solist vocal al formaţiei, invitat să cânte câteva piese. 


Mai întâi timid, apoi cu bucurie în voci şi în aplauze, oamenii au început să fredoneze refrenele ştiute de atâta amar de vreme, momentele grele trecuseră şi concertul s-a aprins. Ba chiar cu o forţă renăscută din trecut, Covaci a trecut peste bătrâneţi şi peste răguşeala lui pentru a duce "Strunga" cap-coadă, un gest pe care ştiutorii Phoenix l-au recunoscut ca semn de fericire al bătrânului haiduc alături de care au crescut. Atunci mi-am dat seama cât de greu îi este să accepte că vocea nu îl mai ascultă, să creadă mereu că oraşul lui l-a respins. Ar cânta "Strunga" şi dacă ar şti că ar muri la finalul ei.


Recitalul continuă peste ani printr-un "Negru Vodă" electrizant şi culminează cu un solo drăcesc la bateria lui Ţăndărică. Sunetele sunt însoţite de ropote din public, dansuri de plete şi, la final, celebrul bis. 

"Fie să renască numai cel ce har

Are de-a renaşte, curăţit prin jar

Din cenuşa-i proprie şi din propriul scrum

Astăzi ca şi mâine, pururi şi acum!"

Când am ieşit din sală, aveam din nou aceeaşi senzaţie pe care am avut-o de la prima lor reprezentaţie văzută pe viu. Phoenix e tradiţia rockului românesc, mai presus de monitoare defecte, de voci răguşite, mai presus de dispariţia lui Mani Neumann, de plecările şi revenirile componenţilor de-a lungul anilor. Aş vrea să cred că Phoenix e mai presus şi de Nicu Covaci şi, peste alte decade, trupa şi muzica va rămâne o parte din moştenirea mereu reînnoită a culturii româneşti. 

Dacă ți-a plăcut, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Baftă, Tony Cliftones

Ieri seară am fost la un concert. Nu prea aveam chef de nimic, nu prea aş fi ieşit din casă, dar am vrut să îmi ţin o semi-serioasă promisiune către Alex, unul din băieţii care sâmbătă seară au marcat debutul trupei Tony Cliftones. De fapt nu era tocmai seara lor, erau în deschidere pentru Mauser, dar cu o dar nu contează asta.

Eram într-un club micuţ, Manufactura, cu scena şi "ringul" într-o cameră, mesele în alta, însă cu o atmosferă frumoasă. Reprezentaţia a început cu întârzierea de rigoare, dar nu apucasem să beau decât două beri şi mă gândisem să îi ascult de la masă, liniştit, atent, cu un Rothmans între degete şi cu ochii pierduţi cine ştie pe unde. De la prima piesă mi-am dat seama că nu stau bine, nu se prea auzea muzica deloc.

M-am mutat în "ring", am tras o poză, apoi am stat undeva în lateral şi am ascultat. Din amplificatoare ieşea un indie, aşa cum spun băieţii pe pagina lor din facebook. Un indie cu ritm captivant, cu sunete clare, cu o identitate aparte dată de melodica unuia dintre băieţi, un instrument pe care eu nu îl auzisem în România la cineva. La microfon, Iovan avea un discurs puternic şi un limbaj agresiv, mesajele şi stările îmi erau transmise fără greutate deşi era o primă audiţie pentru mine şi pentru oricare din public. Încăperea devenea tot mai înghesuită, rockeri de toate categoriile ascultau, băteau din palme la final de piese, unii mai dădeau din cap, lumea se distra, Tony Cliftones avea priză. M-am regăsit aplaudând, zâmbind şi gândindu-mă că, ieşind din casă, am ales bine.

Recitalul însă se încheia, mi-aş fi dorit să aud mai mult dar totuşi era doar un prim contact într-o deschidere pentru altă trupă. Tony Cliftones debutase frumos şi va mai cânta pe 20 februarie, la Casa Studenţilor din Timişoara, în componenţa următoare:
Alex Iovan - voce, chitară
Luci Naste - chitară, melodica
Michi Bass - bass
Adi "Floyd" - tobe

Baftă!

Poveste de la un concert AC/DC

"AC/DC vine la Budapesta în 23 martie 2009". Era un offline pe messenger care mă entuziasmase instant undeva anul trecut prin noiembrie. În câteva ore, mă dezumflasem, nu aveam cum să plătesc online biletele şi fierbeam de ciudă, dar Iza a reuşit să comande şi până de Crăciun aveam biletul în mână. Sorin şi Iza la fel.
Două luni am fost fericit de bilet, am urmărit grămadă de material despre trupă, despre turneul Black Ice, despre istorie şi orice subiect. Iza se mutase între timp la Cluj, la concert nu mai venea, am început să mă întreb cu ce ajung la Budapesta. Până la urmă, de la Ocsi am luat maşina - merci! - şi am plecat cu Sorin spre Ungaria, cu două discuri pline de zdranga-zdranga, cu muzica dată tare într-o buburuză excelentă, o Toyota Yaris cu scaun de bebeluş în spate. Ce moacă au făcut grănicerii când l-au văzut şi noi le-am spus că mergem la concert...

Am ajuns în Budapesta, am lăsat maşina în parcarea sălii Papp Laszlo, era devreme tare şi am pierdut ceva timp prin Budapesta. Mă rog, pe două-trei străzi, după care pentru o oră, pe vânt şi ploaie, am aşteptat să se deschidă porţile sălii. Copii de liceu veniţi în uniforme de şcoală, bărboşi cărunţi cu beri în mână, fete de tot felul, cu tatuaje pe spate sau piercing în sprânceană, unguri, sârbi, români, sloveni şi cine ştie câte alte naţii cântau şi cântam împreună refrenele pe care abia aşteptam să le auzim.

Ce muzică de atmosferă este înaintea unui concert AC/DC?

Am lăsat câţiva forinţi - ok, destul de mulţi - pe la buticurile de suveniruri, apoi am intrat în sală. Cu ochii am căutat în tavanul înalt clopotul şi nu l-am găsit. Unde e clopotul?!? Mai erau vreo două ore până la concert şi am avut răspunsul la o întrebare care mă frământa de ani de zile. De obicei, până începe un concert se aude AC/DC, dar la un concert AC/DC ce se aude înainte de concert? Blues. Blues. BLUES autentic, lăsat în surdină, plăcut la început, agasant pe parcurs în timp ce aştepţi acele riffuri plecate din Gibsonul lui Angus, un blues pe care numai trupa de deschidere îl mai întrerupe. La Budapesta a fost The Answer, dar găsisem răspunsul la întrebarea mea. Nu mi-au plăcut, dar cine poate să placă o trupă de deschidere? Nu am înţeles de ce trebuiau să îmi spună că au în formaţie cel mai bun baterist din Belfast. Huh? Come on! Dar au aprins publicul şi după trei-patru piese de hair-metal fierbeam. Ştiam că AC/DC de undeva din culise adulmecă publicul. Aşteptarea începuse parcă să doară.

Durere care s-a rupt într-o explozie de entuziasm, de fericire şi un urlet contopit cu alte zeci de mii de voci când s-au stins becurile, când au rămas aprinse doar miile de corniţe purtate de oameni pe capete, când pe panoul imens al scenei se desfăşurau primele cadre ale animaţiei care a deschis "Black Ice Tour". Eram cu o mână agăţat de Sorin şi cu una de un necunoscut, săream cu toţii în acelaşi ritm, de mine atârna o geacă şi o cămaşă legate la brâu iar la gât aveam înnodat un banner cu sigla trupei. Instant, eram transpirat, săream cât puteam ca să iau o gură de aer sau să văd de deasupra tuturor o imagine fabuloasă, în timp ce buzunarele ticsite de chei, telefoane, portofel şi acte mă trăgeau în jos şi încercam mereu să îmi dau seama dacă nu s-a rupt vreunul, dacă nu am pierdut ceva.

Mulţimea era un tot legat şi electrizant, eram o fiinţă hipnotizată la un loc cu restul oamenilor de acolo, sala începuse să miroasă a iarbă şi AC/DC ne purta pe toţi prin istoria şi prezentul trupei... Back In Black, Big Jack, Thunderstruck, toate au lăsat rând pe rând o urmă în memoria celor care au fost de faţă, formând alături de vorbele lui Brian o prefaţă pentru faimosul striptease al lui Angus, făcut de data aceasta pe The Jack, nu pe Jailbreak. Nu văzusem în viaţa mea o puzderie de oameni straight care să aplaude frenetic un striptease masculin. Dar cine nu înţelege ce se aplauda acolo ar fi bine să nu mai citească. Un ultim acord, apoi un nou întuneric, din nou deasupra sălii plutea o lumină roşie ca de jar formată de acele corniţe şi apoi un flash sus, în tavan, dar nu în centru, ci deasupra scenei. Acolo era clopotul! Da, aşa este, începuse Hells Bells şi Brian s-a prins de el ca la un rodeo, lovindu-l puternic să sune atât de tare cât să îl trezească pe Bon Scott şi să îl aducă în sală.

Ne vedem în Constituţiei

Simţeam cum rămân fără voce şi eram lac de apă, picioarele nu mai voiau să sară, trecuse peste o oră dar la fiecare piesă încheiată speram doar să mai înceapă una, să nu se termine concertul, să o văd pe Rosie şi să aud geneza rockului pe Let There Be Rock. And there she was, călare pe locomotiva din scenă, trufaşă, dominantă. 42-39-56 sau ceva pe acolo, era, indiscutabil, Rosie! Whole lotta...
Însă trecuse timpul, AC/DC se pregătea pentru un bis colosal cu Higway to Hell şi cu tradiţionalul salut pentru cei care... ştiţi voi, cu ultima putere din glas am strigat de câteva ori "Fire!", sala a strigat de câteva ori "Fire!", pentru a încheia un spectacol incendiar.

La o oră după, ieşeam din parcarea arenei. Cât stătusem acolo într-o coloană de maşini înşirată printre stâlpi, am păstrat mereu un zâmbet incontrolabil pe figură, mă ghemuiam în scaunul Yarisului destinzându-mi muşchii. Mă uitam la oamenii care îşi căutau maşinile şi vedeam acelaşi zâmbet incontrolabil.

Pentru concertul acela am plătit un comision bancar de 40 de euro ca să fac un transfer de vreo 60 de euro, am luat amendă pentru viteză la patru dimineaţa la întoarcerea de la concert. Eram la 30 de km de Timişoara şi aveam 70 km/h. Pentru ţeapa de concert care se anunţase în această vară în România am plătit şi atunci bilet, banii sunt recuperaţi. Iar pentru concertul de la Bucureşti din 16 mai, am luat azi bilete.
După ce a fost la Budapesta, amenzile, comisioanele ascunse şi ţeparii au meritat osteneala! Ne vedem în piaţa Constituţiei.

UPDATE: Ne-am văzut în "Constituţiei". Curioşi cum a fost? Citiţi aici.