UDDU, pe scurt, s-au născut în Zărneşti, un oraş pe care îl regăseşti în gara Braşovului la trenurile personale cu vagoane etajate trase de locomotivele acelea Diesel cu bot lung, o cabină mică şi zgomot infernal.
Trupa şi-a plasat punctul de plecare undeva în primii ani confuzi de după Revoluţie, cântând în festivaluri unde publicul păstra încă trăsăturile clasei muncitoare, unde oamenii mergeau cu soţiile şi copiii pentru că era spectacol, iar formaţia se strecura între "privighetori" tradiţionale şi alte contraste puternice sub capătul de afiş "rock&roll". Cine ştie, lumea se aştepta la variante Semnal M, Phoenix sau proaspăt lansatul Elvis autohton, Stefan Bănică jr. Deci normal, oripilau printr-un Metal pe care România abia îl învăţa pe-atunci din casete înregistrate noaptea pe Radio Tineret şi prin piraterii ieftine după Sepultura.
Într-o asemenea conjunctură, UDDU n-a avut şanse prea multe şi prea strălucitoare, Zărneştiul se leagă de lume şi acum prin personalul supraetajat cu destinaţia finală Braşov. În ţară însă, (şi) UDDU a deschis un drum pe care alţii l-au bătătorit apoi la ani buni distanţă. Nu ştiţi la ce mă refer? E vorba de trupele nevrotice, "borderline", dacă doriţi, cu acelaşi mesaj, acelaşi ritm, doar mai mult finisaj. Abia anii 2000 au adus reprezentaţii cu public specific... un timp lung.
Într-un articol postat pe siteul trupei, rockerii din Zărneşti spuneau că şi-au dorit mereu să depăşească o condiţie provincială pe care au resimţit-o mereu. Poate că nici acum nu îşi dau seama la ce au contribuit.
Rock&Roll-ul s-a născut cu Howlin' Wolf, Bo Diddley, Chuck Berry şi alţii, iar ei s-au născut în parte şi datorită lui (sau alături de) Willie Dixon. Willie a făcut box de performanţă, a cântat la instrumente cât pentru două formaţii ale vremii, a fost producător, dar mai ales a compus nişte bijuterii ale blues-ului care, preluate în diferite timpuri, au contribuit la construcţia unor nume ca The Rolling Stones, Led Zeppelin, The Doors... să continui lista?"The blues are the roots. Other musics are the fruits. Keep the roots alive".
Din discografia lui Willie Dixon mi-au rămas ochii peste albumul "I Am The Blues", o veritabilă colecţie formată din cele mai mari piese compuse de el şi cântate de o mulţime de trupe all around the world, all around the time. "Little Red Rooster" (singurul blues ajuns vreodată pe primul loc în "UK singles chart" în interpretarea Stones), "You Shook Me", "Back Door Man" sau "I Can't Quit You Baby" vă spun ceva?
Teme simple, cuvinte din suflet, ritmuri de bază, instrumente zgârcite în acorduri dar care spun poveşti întregi printr-o coardă ciupită. Piesele de pe "I Am The Blues" m-au transpus, mă transpun într-o stare, într-un cadru în care parcă stau într-un bar făcut tot din lemn maro lăcuit, cu un val de fum de ţigară, în faţa unui om care-mi povesteşte irezistibil viaţa. Când se gată o poveste, mă trezesc dorind încă una, apoi încă una, încă una... "The Blues are the true facts of life expressed in words and song, inspiration, feeling, and understanding". Poate cineva contesta?
Caut de multă vreme un radio care să meargă în maşină fără să mă agaseze cu tot felul de tâmpenii difuzate, cu tot felul de gingle-uri răsuflate, fără beşini de europaFM sau hituri fabricate la kilogram ca pe InfoPro. O bună perioadă de timp, Guerilla mi-a fost suficient, cu toate că nu prea am fost un fan al unor rubrici (de exemplu "hituri în revenire"). Emisia lor? Amuzantă, ironică, o muzică ceva mai lucrată şi în general o transmisie lipsită de prosteala în faţa căreia am senzaţia că media din România s-a vândut aproape complet.
Guerilla e ok, dar tot voiam ceva mai mult şi am găsit Radio Campus. Mai întâi ştiam doar să caut frecvenţa când mă enerva ceva pe alte posturi radio, apoi nu am mai modificat calibrarea. De două luni, în maşină radioul a rămas blocat pe 100.00 FM. Transmisia însă este doar în Timişoara şi prin anumite zone se aude mai rău, dar în ceea ce vreau să spun nu contează aşa mult tehnica. Pe 100 FM am auzit de atunci o grămadă de piese vechi, rare, care acum nu mai intră în programele radio, piese care te plimbă prin tot rockul începând de la "Little Red Rooster", cu informaţii muzicale absolut inedite oferite de oamenii care lucrează acolo. Despre unul dintre DJ, îmi spunea cineva: "e o enciclopedie muzicală. ştie tot ce s-a înregistrat, orice nume, orice piesă". Nu spun despre cine e vorba, ascultaţi şi veţi afla.
În fine, pe mine m-a captivat prin latura necomercială, prin muzica oferită... Ca exemplu, pe câte radiouri aţi auzit redată integral "The End" de la Doors? Dar "Child in Time" de la Deep Purple? Pe Campus le-am auzit pe ambele... difuzate în aceeaşi oră. Amândouă sunt piese de 10 minute+, într-un studio comercial, difuzarea unei asemenea melodii înseamnă moartea audienţei. Dar în cazul de faţă, cred că înseamnă exact opusul, fidelizarea ascultătorului. Cel puţin aşa a fost în cazul meu.
Dacă totuşi ceva nu îmi place la Radio Campus, este sloganul "Un radio de clan". Parcă nu se potriveşte cu genul muzicii şi cu profilul radioului, clanul îmi ilustrează ţigănia şi mârlănia. Dar până la urmă nu e nici atât de enervant :). Pe nervi mă mai calcă reclama la "Simbol aprobat de zei", dar asta le aduce bani, so no comment.
Radio Campus se poate asculta în Timişoara pe 100.00 FM şi pe http://100fmradio.ro.
Ce lipsea în 2010? Zvonul că se reuneşte Guns n' Roses. De când s-a despărţit trupa în jurul anului 1995, nu există membru care să nu fi spus în anturaje diferite că şi-ar dori o întregire a trupei. Acum am văzut că e rândul lui Slash să deschidă uşa, dar numai puţin crăpată şi mai mult cu ochiul pe vizor, într-o declaraţie publicată azi de tabloidul britanic Daily Sport.
Sincer? Sunt sceptic. Nu cred că reîntregirea componenţei legendare a GN'R este previzibilă. Ba din contră.
"Gloria" înseamnă câteva acorduri banale şi sentimentul nerostit pe care, probabil, fiecare bărbat l-a trăit la un moment dat cândva în adolescenţă.
Este vorba despre o melodie lansată de Them în 1964, scrisă de Van Morrison, făcută celebră de The Doors (sau asta e varianta care mi-a rămas mie la inimă) şi preluată de cam toate trupele rock-ului anilor '60.
Ce este aşa special la "Gloria"? Tehnic, am văzut discuţii despre un ritm perfect pentru concerte, dar nu poate fi numai atât. "Gloria" e interpretarea solistului, poate că de aceea varianta Doors este excepţională, dar "Gloria" este şi textul, unul care reconstruieşte impulsivitatea sexuală a adolescenţei, întrupează dorinţa şi versurile înving mai întâi timiditatea primelor iubiri, rostind pentru fiecare un monolog al gândului păstrat individual într-un loc ascuns al minţii prin care, până la urmă, câţi nu am trecut? Gândiţi-vă dacă nu v-aţi regăsit vreodată în cuvintele următoare:
When she comes to my house
She knocks upon my door
And then she comes in my room
Yeah, an' she make me feel alright Din varianta Them (iniţială)
Ok, iar de aici, cel puţin în interpretarea Doors, pudoarea pică şi ea... chiar dacă şi în ziua de azi sunt destul de puţine siteuri de versuri din muzică în care să se redea pasajul complet folosit de Jim Morrison în concerte când interpreta "Gloria", din majoritatea lipsind versurile "Now why don't you wrap your lips around my cock, baby!".
Did you hear about my baby.
She come around.
She come round here.
Her head to the ground.
Come 'round here just about midnight.
She'll make me feel so good,
Make me feel all right.
She come round my street, now.
She come to my house.
Knock upon my door.
Climbing up my stairs,
One, two, three...
Come on up, baby.
Here she is in my room, oh boy.
Hey what's your name?
How old are you?
Where'd you go to school?
Uh, huh. Yeah.
Uh, huh yeah. Oh, oh yeah.
Oh yeah. Oh, huh.
Well now then we know each other
A little bit better,
Why don't you come over here
Make me feel all right!
You were my queen and I was your fool,
Riding home after school.
You took me home, babe
To your house.
Your father's at work,
Your momma's out shopping around.
Took me into your room.
Show me your thing.
Why'd you do it, baby?
Getting softer.
Slow it down.
Softer.
Get it down.
Now you show me your thing.
Now why don't you wrap
Your lips around my cock, baby.
(Whoa! Suck it.)
Yeah.
(Taste it.)
Wrap your legs around my neck.
(Eat it.)
And wrap you arms around my feet, yeah.
(Lick it.)
Wrap your hair around my skin.
(whistle)
Yeah.
I'm gonna eat ya, honey, yeah.
(Come on.)
I'm gonna eat ya, baby, yeah.
I'm gonna - huh, all right.
Okay, yeah.
It's getting harder.
(It's getting harder)
Getting faster, too.
(Getting longer.)
It's getting too darn fast,
It's gotta wiggle around too much.
(Work it.)
It's getting harder.
It's gonna rip you in two, honey.
All right.
Come on, love
Now, let's get it on.
Too late, too late, too late,
Too late, too late, too late.
Can't stop.
Make me feel all right, babe.
"Gloria" a fost clasată pe locul 69 (poziţie cu un sens aparte, of course) într-o clasificare făcută de Dave Marsch, "The Heart of Rock & Soul: The 1001 Greatest Singles Ever Made".
Încă o dată, ideile geniale se confirmă a fi atât de simple...
PS: Bineînţeles, în interpretarea Doors, Ray Manzarek a adăugat şi el acel ceva magic din orga lui care marchează trupa de la un cap la altul, dar despre asta o să scriu altă dată.
Posts
