Rock&Roll-ul s-a născut cu Howlin' Wolf, Bo Diddley, Chuck Berry şi alţii, iar ei s-au născut în parte şi datorită lui (sau alături de) Willie Dixon. Willie a făcut box de performanţă, a cântat la instrumente cât pentru două formaţii ale vremii, a fost producător, dar mai ales a compus nişte bijuterii ale blues-ului care, preluate în diferite timpuri, au contribuit la construcţia unor nume ca The Rolling Stones, Led Zeppelin, The Doors... să continui lista?"The blues are the roots. Other musics are the fruits. Keep the roots alive".
Din discografia lui Willie Dixon mi-au rămas ochii peste albumul "I Am The Blues", o veritabilă colecţie formată din cele mai mari piese compuse de el şi cântate de o mulţime de trupe all around the world, all around the time. "Little Red Rooster" (singurul blues ajuns vreodată pe primul loc în "UK singles chart" în interpretarea Stones), "You Shook Me", "Back Door Man" sau "I Can't Quit You Baby" vă spun ceva?
Teme simple, cuvinte din suflet, ritmuri de bază, instrumente zgârcite în acorduri dar care spun poveşti întregi printr-o coardă ciupită. Piesele de pe "I Am The Blues" m-au transpus, mă transpun într-o stare, într-un cadru în care parcă stau într-un bar făcut tot din lemn maro lăcuit, cu un val de fum de ţigară, în faţa unui om care-mi povesteşte irezistibil viaţa. Când se gată o poveste, mă trezesc dorind încă una, apoi încă una, încă una... "The Blues are the true facts of life expressed in words and song, inspiration, feeling, and understanding". Poate cineva contesta?
"Gloria" înseamnă câteva acorduri banale şi sentimentul nerostit pe care, probabil, fiecare bărbat l-a trăit la un moment dat cândva în adolescenţă.
Este vorba despre o melodie lansată de Them în 1964, scrisă de Van Morrison, făcută celebră de The Doors (sau asta e varianta care mi-a rămas mie la inimă) şi preluată de cam toate trupele rock-ului anilor '60.
Ce este aşa special la "Gloria"? Tehnic, am văzut discuţii despre un ritm perfect pentru concerte, dar nu poate fi numai atât. "Gloria" e interpretarea solistului, poate că de aceea varianta Doors este excepţională, dar "Gloria" este şi textul, unul care reconstruieşte impulsivitatea sexuală a adolescenţei, întrupează dorinţa şi versurile înving mai întâi timiditatea primelor iubiri, rostind pentru fiecare un monolog al gândului păstrat individual într-un loc ascuns al minţii prin care, până la urmă, câţi nu am trecut? Gândiţi-vă dacă nu v-aţi regăsit vreodată în cuvintele următoare:
When she comes to my house
She knocks upon my door
And then she comes in my room
Yeah, an' she make me feel alright Din varianta Them (iniţială)
Ok, iar de aici, cel puţin în interpretarea Doors, pudoarea pică şi ea... chiar dacă şi în ziua de azi sunt destul de puţine siteuri de versuri din muzică în care să se redea pasajul complet folosit de Jim Morrison în concerte când interpreta "Gloria", din majoritatea lipsind versurile "Now why don't you wrap your lips around my cock, baby!".
Did you hear about my baby.
She come around.
She come round here.
Her head to the ground.
Come 'round here just about midnight.
She'll make me feel so good,
Make me feel all right.
She come round my street, now.
She come to my house.
Knock upon my door.
Climbing up my stairs,
One, two, three...
Come on up, baby.
Here she is in my room, oh boy.
Hey what's your name?
How old are you?
Where'd you go to school?
Uh, huh. Yeah.
Uh, huh yeah. Oh, oh yeah.
Oh yeah. Oh, huh.
Well now then we know each other
A little bit better,
Why don't you come over here
Make me feel all right!
You were my queen and I was your fool,
Riding home after school.
You took me home, babe
To your house.
Your father's at work,
Your momma's out shopping around.
Took me into your room.
Show me your thing.
Why'd you do it, baby?
Getting softer.
Slow it down.
Softer.
Get it down.
Now you show me your thing.
Now why don't you wrap
Your lips around my cock, baby.
(Whoa! Suck it.)
Yeah.
(Taste it.)
Wrap your legs around my neck.
(Eat it.)
And wrap you arms around my feet, yeah.
(Lick it.)
Wrap your hair around my skin.
(whistle)
Yeah.
I'm gonna eat ya, honey, yeah.
(Come on.)
I'm gonna eat ya, baby, yeah.
I'm gonna - huh, all right.
Okay, yeah.
It's getting harder.
(It's getting harder)
Getting faster, too.
(Getting longer.)
It's getting too darn fast,
It's gotta wiggle around too much.
(Work it.)
It's getting harder.
It's gonna rip you in two, honey.
All right.
Come on, love
Now, let's get it on.
Too late, too late, too late,
Too late, too late, too late.
Can't stop.
Make me feel all right, babe.
"Gloria" a fost clasată pe locul 69 (poziţie cu un sens aparte, of course) într-o clasificare făcută de Dave Marsch, "The Heart of Rock & Soul: The 1001 Greatest Singles Ever Made".
Încă o dată, ideile geniale se confirmă a fi atât de simple...
PS: Bineînţeles, în interpretarea Doors, Ray Manzarek a adăugat şi el acel ceva magic din orga lui care marchează trupa de la un cap la altul, dar despre asta o să scriu altă dată.
Am observat că Discovery retransmite în ultima perioadă un serial, "Final 24". Este vorba despre mari simboluri, în general ale muzicii secolului XX, decedate timpuriu sau surprinzător, iar printre teme sunt Jim Morrison, Janis Joplin, Keith Moon, 2Pac Shakur etc. Documentarul reconstituie ultimele 24 de ore din viaţa respectivei celebrităţi, are fel şi fel de interviuri, construieşte portrete şi dă verdicte.
Episoadele privitoare la cele patru nume enumerate le-am văzut şi toate au aceeaşi trăsătură. Se conturează imaginea personalităţii, se prezintă evenimente şi apoi moartea, totul într-o lumină sumbră care te lasă cu senzaţia că subiectul putea evita deznodământul tragic dacă nu lua o doză, dacă nu ar fi consumat o viaţă fel şi fel de droguri sau alcool.
Numai că prin această impresie, realizatorii documentarelor "Final 24" neagă exact trăsăturile care au construit aceste personalităţi. Altfel, de exemplu Janis Joplin nu ar fi avut niciodată curajul să se urce pe scenă, Jim Morrison poate că ar fi rămas închis într-un cerc lipsit de creativitate.
La fel cum talentul, geniul şi originalitatea au fost caracteristici pentru aceştia, parte integrantă din fiecare a fost şi abuzul de orice fel. Practic documentarele promovează ca imagine generală pentru toţi lipsa de limite, dar ca element total negativ. Însă pentru a depăşi limitele omului mediu, omului normal, nu poţi face asta doar în creaţie, ci şi în distrucţie. Sunt părţi componente şi dependente una de alta într-un caracter, de aceea esenţa unei persoane nu poate fi negată, spunând că Jim Morrison ar fi trăit şi acum şi era la fel dacă nu ar fi avut vreun viciu.
Jim Morrison said it best: "All the children are insane," and he meant it like I mean it. We are children revolted by the banality of what people think is sane. When Jim rambled, quite profoundly, "Rock & roll is dead," and "Hitler is alive. . . . I slept with her last night," he knew then what we are choking on now. You can't change the world, and if you try, you just end up destroying it. We love all things to death. We leave the lights on, turn everything up to ten and fuck everything we fear.
In tenth grade I was told to read No One Here Gets Out Alive, the biography of Jim Morrison. Everything I'm interested in now got started with that book. It made me want to be a writer, and I started with poetry and short stories. We don't know what was really going on in Morrison's head, but I liked trying to piece it together. The immortality of his words, the mystery of his existence appealed to my sense of fantasy. I found "Moonlight Drive" -- particularly when accompanied by "Horse Latitudes" -- scary and sexually mystifying, like Happy Days told by Ted Bundy. I read the poem in front of my tenth-grade English class, and it was as awe-inspiring then as it is now. Words like mute nostril agony and carefully refined and sealed over always stung in the corners of my eyes.
I think the Doors still fit in because they never fit in in the first place. They didn't have a bass player. The music often had nothing to do with Morrison's words. The keyboard held everything together. Most bands can get through a show if the keyboardist breaks a finger. Not the Doors. Robbie Krieger played very odd guitar parts if you compare him to Jimmy Page or Keith Richards. Yet all this combined into something unique that grabbed people's attention.
Morrison's voice was a beautiful pond for anything to drown in. Whatever he sang became as deep as he was. He had the unnameable thing that people will always be drawn to. I've always thought of the Doors as the first punk band, even more than the Stooges or the Ramones. They didn't sound anything like punk rock, but Morrison outshined everyone else when it came to rebellion and not playing by anyone's rules. There are a lot of bands that seem to want to sound like the Doors filtered through grunge or neogrunge -- whatever it is. But it's all just ideas pasted on ideas, faded copies of copies. If you want to be like Jim Morrison, you can't be anything like Jim Morrison. It's about finding your own place in the world.
Posts
