Junk-music

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat când vede un top în care coco-jambo-urile se înghesuie pe primele poziţii, când un om se pierde în superficialitatea unor deşeuri muzicale ascultate la căşti, sau, şi mai rău, pe stradă, pe tren, în autobuz, la difuzorul telefonului.

Am fost în concediu. Unul în care m-am plimbat mult prin ţară. Mai întâi nevoit de unele probleme personale, apoi din plăcere, mi s-a deschis pofta de umblat în primăvara asta şi cred că în ultimele două luni depăşesc lejer 5.000 de kilometri parcurşi. Pe trenuri, pe autobuze, cu maşini de ocazie... Mergând atât, am întâlnit mulţi oameni care, la rândul lor, călătoreau te miri unde. La fel ca şi mine, cel puţin cei mai tineri aveau un player sau un telefon încărcat de muzică pentru companie, pe ici colo mai citea cineva o carte, ziare...

Uneori, încercam să îmi dau seama ce ascultă tinerii în căşti, alteori îi găseam stând pe o bancă şi muzică dată tare pe telefon, în parcuri, pe alei, în faţa blocurilor tot mai triste ale României. Şi oamenii ascultau uneori piese care aveau ceva de spus, trupe cu mesaje puternice sau instrumentaţii geniale, dar pe de altă parte şi oameni rămaşi blocaţi în coco-jambo-uri estivale în cele mai ciudate locuri. Nu în discoteci sau petreceri, ci în singurătatea personală, în intimitatea fiecăruia.
De ce să asculţi singur(ă), pe tren, un album Andra de la cap la coadă? ce poate să ofere Ana Lesko, Oana Zăvoranu, Bambi, Candy, Cream (despre care, apropo, aş crede că a furat fără ruşine numele renumitei trupe britanice, dar sunt convins că nu a auzit despre Eric Clapton & co.)? Ce pot să găsească acei copii de generală într-o manea cântată pe o bancă în parc la telefonul mobil cu „taciped” luat de părinţii lor în rate? Ce poate să-ţi ofere în asemenea momente un house monoton, lung de ore întregi, cu aceleaşi efecte sonore şi cu trei cuvinte lungite mereu într-o distorsiune electronică a vocii?

Treptat, am ajuns să cred că românii şi-au pierdut, dacă au avut vreodată, cultura muzicală. M-am dus cu gândul la primele mele contacte muzicale pe care mi le amintesc. Sigur, eu am crescut cu rock-ul în preajmă, dar şi dacă nu ar fi fost aşa, nu aş fi putut asculta orice tâmpenie vândută pe TV sau pe radio ca hit. În paranteză, şi rock-ul are mulţimea lui de lăbăreală, valoarea certă nu o are orice trupă cu un set mare de baterii, trei chitări electrice şi un solist vocal puternic. De exemplu, orice solo scos de Van Halen păleşte în faţa a trei acorduri aşezate într-o secundă de Pink Floyd, pentru că tehnica pierde în faţa mesajului şi a sentimentului. Paranteză închisă.
Eu am crescut cu mica revoluţie muzicală a României de după decembrie ’89, când aveam aproape de mine persoane care m-au influenţat, dar şi departe de mine oameni ca Pittiş care ştiau să explice de ce o piesă este bună pentru cine voia să asculte, când lumea începuse să aibă acces la muzica pe care înainte o dobândea doar prin contrabandă cu viniluri pe la câte o vamă. Muzica pătrunsă în ţară s-a diversificat la fel de repede cu „oferta” media, dar treptat a apărut degradarea şi sunetul care oferă, de fapt, un mare nimic.

Eram pe un tren când am gândit aceste lucruri, când mi-am dat seama că oamenii nu pot face diferenţa între muzica marcată de mesaje puternice şi acele coco-jambo-uri. M-am întrebat, de ce? Gândul m-a dus din nou în primii ani de viaţă. De data asta, nu eram acasă să ascult o piesă sau pe cineva vorbind de măreţia unei formaţii, nu eram lângă radio să aud de ce, să zicem Stones-ii, sunt colosali. De data aceasta, în gând eram în clasa din şcoala generală, la o oră de muzică.

În faţa clasei, un profesor stă şi vorbeşte pedant despre măsura din muzică. Ne face să desenăm note pe portativ, ne spune care-i treaba cu diezul şi bemolul, apoi din CĂRŢILE de muzică stăm cu toţii şi copiem un portativ încărcat. Se termină ora, copiii salută cu toţii şi, pentru o săptămână, muzica e agrement dezordonat la cheremul fiecăruia, nu materie şcolară ascunsă în CĂRŢI. Nu ţin minte măcar o oră de şcoală în care, în clasă, să fi avut un casetofon sau un pick-up pe care să fie redată şi apoi explicată o compoziţie de orice fel, o compoziţie pe care să o înţeleagă fiecare, pe care să o înţelegem şi să o iubim. N-am ascultat vreodată o notă din Anotimpurile lui Vivaldi în toate orele acelea de muzică, dar am citit în cărţi despre bemoli şi game insipide. De ce nu ne-au explicat muzica?! De ce nu li s-a explicat copiilor muzica?

Se temeau că nu o vor înţelege? Se temeau că nu vom înţelege? Mozart a scris primul concert la şase ani, Beethoven a iubit muzica şi când a surzit. Poate că nu înţelegeam aşa cum scrie în CĂRŢI că trebuie înţeleasă muzica, dar poate că mulţi învăţam să o iubim, poate că mulţi învăţau să o iubească pentru ceea ce transmite, nu ca pe o formă fără fond.

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat că, în loc de un să zicem „Comfortably Numb” care te obligă să te evaluezi, să gândeşti, în căşti oamenii ascultă „I Know You Want Me”.











Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

A avut cineva, vreodată, tot ce şi-a dorit?

Se întâmplă ca o poză sau o melodie să îţi trezească momente care nu ştiai că mai păstrează un sens aparte pentru tine, care îţi zguduie brusc liniştea şi te fac să vorbeşti aiurea, să spui lucruri care contau doar pentru tine şi să te expui într-un discurs terminat fără excepţie cu un gust din care doar regretul există, un gust amar care ;tii c[ nu vine din ţigara pe care o fumezi cu sete.

Sunt sigur că avem cu toţii regrete care uneori revin în gând şi cel mai bine credem că este să le uităm, să ne prefacem că nu au existat vreodată. Unora li se frâng într-o secundă vise mari de-o viaţă şi nici măcar nu se întâmplă asta din cauza lor, alţii îşi frâng singuri visele mici şi sunt şi oameni care îşi reprimă impulsul pentru un moment potrivit care nu va mai veni vreodată.

Creştem, trăim şi murim fără să avem vreodată, măcar unul dintre noi, tot ce şi-a dorit, "You can't always get what you want"...

Poveste de la un concert AC/DC

"AC/DC vine la Budapesta în 23 martie 2009". Era un offline pe messenger care mă entuziasmase instant undeva anul trecut prin noiembrie. În câteva ore, mă dezumflasem, nu aveam cum să plătesc online biletele şi fierbeam de ciudă, dar Iza a reuşit să comande şi până de Crăciun aveam biletul în mână. Sorin şi Iza la fel.
Două luni am fost fericit de bilet, am urmărit grămadă de material despre trupă, despre turneul Black Ice, despre istorie şi orice subiect. Iza se mutase între timp la Cluj, la concert nu mai venea, am început să mă întreb cu ce ajung la Budapesta. Până la urmă, de la Ocsi am luat maşina - merci! - şi am plecat cu Sorin spre Ungaria, cu două discuri pline de zdranga-zdranga, cu muzica dată tare într-o buburuză excelentă, o Toyota Yaris cu scaun de bebeluş în spate. Ce moacă au făcut grănicerii când l-au văzut şi noi le-am spus că mergem la concert...

Am ajuns în Budapesta, am lăsat maşina în parcarea sălii Papp Laszlo, era devreme tare şi am pierdut ceva timp prin Budapesta. Mă rog, pe două-trei străzi, după care pentru o oră, pe vânt şi ploaie, am aşteptat să se deschidă porţile sălii. Copii de liceu veniţi în uniforme de şcoală, bărboşi cărunţi cu beri în mână, fete de tot felul, cu tatuaje pe spate sau piercing în sprânceană, unguri, sârbi, români, sloveni şi cine ştie câte alte naţii cântau şi cântam împreună refrenele pe care abia aşteptam să le auzim.

Ce muzică de atmosferă este înaintea unui concert AC/DC?

Am lăsat câţiva forinţi - ok, destul de mulţi - pe la buticurile de suveniruri, apoi am intrat în sală. Cu ochii am căutat în tavanul înalt clopotul şi nu l-am găsit. Unde e clopotul?!? Mai erau vreo două ore până la concert şi am avut răspunsul la o întrebare care mă frământa de ani de zile. De obicei, până începe un concert se aude AC/DC, dar la un concert AC/DC ce se aude înainte de concert? Blues. Blues. BLUES autentic, lăsat în surdină, plăcut la început, agasant pe parcurs în timp ce aştepţi acele riffuri plecate din Gibsonul lui Angus, un blues pe care numai trupa de deschidere îl mai întrerupe. La Budapesta a fost The Answer, dar găsisem răspunsul la întrebarea mea. Nu mi-au plăcut, dar cine poate să placă o trupă de deschidere? Nu am înţeles de ce trebuiau să îmi spună că au în formaţie cel mai bun baterist din Belfast. Huh? Come on! Dar au aprins publicul şi după trei-patru piese de hair-metal fierbeam. Ştiam că AC/DC de undeva din culise adulmecă publicul. Aşteptarea începuse parcă să doară.

Durere care s-a rupt într-o explozie de entuziasm, de fericire şi un urlet contopit cu alte zeci de mii de voci când s-au stins becurile, când au rămas aprinse doar miile de corniţe purtate de oameni pe capete, când pe panoul imens al scenei se desfăşurau primele cadre ale animaţiei care a deschis "Black Ice Tour". Eram cu o mână agăţat de Sorin şi cu una de un necunoscut, săream cu toţii în acelaşi ritm, de mine atârna o geacă şi o cămaşă legate la brâu iar la gât aveam înnodat un banner cu sigla trupei. Instant, eram transpirat, săream cât puteam ca să iau o gură de aer sau să văd de deasupra tuturor o imagine fabuloasă, în timp ce buzunarele ticsite de chei, telefoane, portofel şi acte mă trăgeau în jos şi încercam mereu să îmi dau seama dacă nu s-a rupt vreunul, dacă nu am pierdut ceva.

Mulţimea era un tot legat şi electrizant, eram o fiinţă hipnotizată la un loc cu restul oamenilor de acolo, sala începuse să miroasă a iarbă şi AC/DC ne purta pe toţi prin istoria şi prezentul trupei... Back In Black, Big Jack, Thunderstruck, toate au lăsat rând pe rând o urmă în memoria celor care au fost de faţă, formând alături de vorbele lui Brian o prefaţă pentru faimosul striptease al lui Angus, făcut de data aceasta pe The Jack, nu pe Jailbreak. Nu văzusem în viaţa mea o puzderie de oameni straight care să aplaude frenetic un striptease masculin. Dar cine nu înţelege ce se aplauda acolo ar fi bine să nu mai citească. Un ultim acord, apoi un nou întuneric, din nou deasupra sălii plutea o lumină roşie ca de jar formată de acele corniţe şi apoi un flash sus, în tavan, dar nu în centru, ci deasupra scenei. Acolo era clopotul! Da, aşa este, începuse Hells Bells şi Brian s-a prins de el ca la un rodeo, lovindu-l puternic să sune atât de tare cât să îl trezească pe Bon Scott şi să îl aducă în sală.

Ne vedem în Constituţiei

Simţeam cum rămân fără voce şi eram lac de apă, picioarele nu mai voiau să sară, trecuse peste o oră dar la fiecare piesă încheiată speram doar să mai înceapă una, să nu se termine concertul, să o văd pe Rosie şi să aud geneza rockului pe Let There Be Rock. And there she was, călare pe locomotiva din scenă, trufaşă, dominantă. 42-39-56 sau ceva pe acolo, era, indiscutabil, Rosie! Whole lotta...
Însă trecuse timpul, AC/DC se pregătea pentru un bis colosal cu Higway to Hell şi cu tradiţionalul salut pentru cei care... ştiţi voi, cu ultima putere din glas am strigat de câteva ori "Fire!", sala a strigat de câteva ori "Fire!", pentru a încheia un spectacol incendiar.

La o oră după, ieşeam din parcarea arenei. Cât stătusem acolo într-o coloană de maşini înşirată printre stâlpi, am păstrat mereu un zâmbet incontrolabil pe figură, mă ghemuiam în scaunul Yarisului destinzându-mi muşchii. Mă uitam la oamenii care îşi căutau maşinile şi vedeam acelaşi zâmbet incontrolabil.

Pentru concertul acela am plătit un comision bancar de 40 de euro ca să fac un transfer de vreo 60 de euro, am luat amendă pentru viteză la patru dimineaţa la întoarcerea de la concert. Eram la 30 de km de Timişoara şi aveam 70 km/h. Pentru ţeapa de concert care se anunţase în această vară în România am plătit şi atunci bilet, banii sunt recuperaţi. Iar pentru concertul de la Bucureşti din 16 mai, am luat azi bilete.
După ce a fost la Budapesta, amenzile, comisioanele ascunse şi ţeparii au meritat osteneala! Ne vedem în piaţa Constituţiei.

UPDATE: Ne-am văzut în "Constituţiei". Curioşi cum a fost? Citiţi aici.

Chinese Democracy, intre prejudecata si evidenta

(text scris in 21.12.2008)

Guns N' Roses a lansat de o luna noul album. Din vechea trupa a ramas Axl Rose si cam atat. "Chinese Democracy" apare la 17 ani distanta fata de precedentul album de studio, "The Spaghetti Incident" si, cum era normal, si-a facut cale prin topurile rock actuale.

Dupa o ascultare, "noul" GNR suna mai dezordonat, pare mai zgomotos si tocmai de aceea parca a mai pierdut din forta pe care trupa o emana in trecut. Bateria are un rol mai mic, nu mai dicteaza ritmul cum se intampla in piese precum "You Could Be Mine", "Double Talkin' Jive", "Paradise City" etc. In majoritatea cazurilor, solourile de ghitara sunt mai tulburi, s-au rarit si parca le lipseste ceva. Piesele par mai monotone, nu apar ruperi de ritm si urmeaza trendul hard rockului actual, adica o suprapunere totala a instrumentelor folosite in piesa, plus o zbieratura de voce. Pe scurt, personal, as fi dorit sa vad (aud) mai multa inventivitate in piesele de pe Chinese Democracy.
Dar daca renunt la comparatia cu vechiul GNR, cu ce a fost si nu mai este, "Chinese Democracy" imi place.
In evidenta mi-au iesit piesele "Madagascar" si mai ales "Sorry", chiar daca nu se inscrie tocmai in tiparul GNR, vechi sau nou.

Albumul este din punctul meu de vedere unul bun spre foarte bun, dar ii lipseste exact acel luciu metalic, este ca o masina scumpa vopsita neglijent. Peste toate, m-a impresionat ca trupa mai poate sa produca muzica sub acelasi nume, in ciuda faptului ca Axl Rose este singurul ramas in ea.

Uneori am rescris rockul

(text scris in 14 mai 2007 pe defunctul Yahoo 360)

Ca tot romanul, si eu m-am nascut poet si de-a lungul vietii am avut destule interventii neavizate asupra textelor anumitor piese pe care nu le intelegeam si le dadeam eu alte sensuri.

Printre primele versuri in engleza greu de inteles (pentru mine) erau cele de la Manowar, de pe "Triumph of the steel". Albumul asta mi-a ridicat niste mari dileme la varsta de 12 ani. Adusese sora-mea o caseta acasa si dupa ce am ascultat putin, ma speriasem ca imi placea si ma atragea "asemenea muzica". Nu stiu de ce, ramasesem cu impresia ca e rau sa ascult caseta aia, ca sunt satanisti (probabil ca cineva facuse la un moment dat o remarca si mi-a ramas infipta atunci in gandire). La subiect, cand am redescoperit Manowarul si am citit versurile, ma miram "cum naiba am inteles eu" niste bazaconii complete? Dar vorba lui frate-miu, unele interpretari gresite sunau mai bine decat originalul.

Apoi Nirvana este o alta provocare pentru inventatorul de versuri din mine. Chiar si acum, dupa ce am citit de vreo cateva ori textele pentru "Smells like teen spirit", Lithium samd fredonez tot inventiile mele.
In fine, LA Woman, de la Doors, a fost un mister. Multi ani de zile, "Mister Mojo risin' " a fost pentru mine "It's a full moon risin' " sau "It's a motor runnin' ". Mai inventasem cuvinte si la alte piese, cum ar fi "The End".

PS: Nu mai zic despre interpretarile gresite din piese cantate in romana, de la Cargo sau Iris.

10 lucruri despre AC/DC

1. Originile trupei
AC/DC s-a format în Sydney (Australia), în anul 1973. Formula iniţială a fost cu Malcolm Young, Angus Young, Colin Burgess (baterie), Larry van Knedt (bass), Dave Evans (voce). Din cauza fobiei sale de a cânta în public, ultimul a avut o perioadă extrem de scurtă în trupă, fiind înlocuit în 1974 de Bon Scott, până atunci şoferul formaţiei.

2. De unde vine numele de AC/DC?
Margaret, sora fraţilor Young, le-a propus fraţilor ei acest nume după ce a văzut o etichetă pe un aspirator (FOARTE IMPORTANT: există şi varianta în care aspiratorul era de fapt o maşină de cusut :)) ). “Avea de-a face cu electricitatea şi ni s-a părut un nume potrivit”, s-a confesat mereu Angus Young. La alegerea numelui, membrii trupei au ignorat conotaţia bisexuală, iar după ce au cântat în deschidere pentru Lou Reed, au primit o mulţime de invitaţii de concert în cluburile gay.

3. De ce poartă Angus uniforma şcolară?
Legenda cunoscută este că Angus Young venea la repetiţiile formaţiei direct de la şcoală, însă este vorba mai mult de o romanţare făcută de Atlantic Records când au lansat trupa. Mai exact, pentru a produce puţin mai multă vâlvă, A.R. l-au anunţat pe Angus ca născut în 1959, când de fapt el s-a născut la 31 martie 1955. Totuşi, Angus a purtat într-adevăr uniforma la repetiţii venind direct de la şcoală, dar în alte trupe din care a făcut parte înainte de a se înfiinţa AC/DC.
Până acum, cred că deja aţi ghicit cine a avut ideea ca el să poarte uniforma. Normal, Margaret, sora fraţilor Young. Până atunci, Angus a mai purtat şi alte costume inedite la începuturile formaţiei, apărând pe scenă costumat în Zorro, Spiderman sau Superman (pentru care avea pe scenă şi o cabină telefonică unde se schimba. Michael Browning, fostul manager, îşi aduce aminte că Angus s-a blocat o dată în acea cabină).

4. Venirea lui Brian Johnson, o alegere a lui Bon Scott?
Într-un fel, actualul solist al AC/DC a fost ales chiar de fostul solist, decedat în 1980. După tragicul eveniment, formaţia a primit de la un fan o înregistrare a trupei Geordie cu piesa “Hope You Like It”, acesta considerând că Brian Johnson s-ar potrivi perfect pe stilul AC/DC. Trupa l-a chemat pe solist la audiţii şi l-a angajat. Coincidenţă, Bon Scott s-a mai întâlnit cu Johnson în 1973, când Bon făcea parte din formaţia Fraternity, cu care a cântat în deschiderea turneului Geordie din Europa. În acel moment, Bon Scott a declarat despre Brian Johnson că îl consideră un solist extraordinar.

5. Trei referinţe în numele lui Bon Scott
Bine, poate este incorect spus. Bon este şi acum viu în memoria fraţilor Young, sunt multe momente şi acum care fac referire la fostul solist al AC/DC. Dar sunt două piese dedicate exclusiv lui pe albumul făcut la câteva luni de la decesul lui Scott, „Hells Bells” şi „Back in Black”. Nu doar fraţii Young au promovat în timp cultul pentru Bon. Chiar Brian Johnson, succesorul solistului şi actualul frontman al AC/DC, are un gest propriu. Din respect, Brian niciodată nu a interpretat piesa „It’s a long way to the top (If you wanna rock ’n’ roll)”. Şi nici nu o va interpreta.

6. Back in Black, cel mai vândut album all-time
Cu aproximativ 50 de milioane de copii vândute în toată lumea, „Back in Black” este cel mai vândut album din istorie al vreunei trupe, nu doar al AC/DC. A bătut vânzările Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd şi orice altă formaţie, iar într-un top al tuturor albumelor, numai Thriller al lui Michael Jackson s-a vândut mai bine (mult mai bine, aproximativ 110 milioane). Totuşi, cele mai valoroase albume, conform mai multor surse, sunt considerate „Higway to Hell” şi „Powerage”.

7. Rosie nu este o simplă invenţie
„Wanna tell you a story
'Bout a woman I know
When it comes to lovin'
Oh, she steals the show
She ain't exactly pretty
She ain't exaclty small
42-39-56
You could say she's got it ALL!”

Piesa este scrisă de Bon Scott în amintirea unei femei IMENSE din Tasmania, după ce solistul a petrecut cu ea o noapte de pomină. La câţiva ani, s-au întâlnit într-un turneu. “Rosie” slăbise mult, iar Bon a fost dezamăgit de noul ei look.

8. “The Jack” nu este o piesă despre poker
Poate că nu este o noutate pentru toată lumea, dar până nu de mult eram convins că piesa asta este despre un joc de poker al unui fraier de Vegas. “The Jack” este un termen folosit în Australia pentru anumite boli venerice, mai exact gonoreea. Cântecul îşi are originile în primii ani ai trupei AC/DC, când membrii trupei şi-au împărţit mai multe femei şi, se pare, câteva boli venerice.

9. AC/DC l-a făcut pe Noriega să se predea
În ianuarie 1990, când oficial armata USA a atacat Panama pentru a înlătura dictatura Generalului Manuel Noriega, acesta s-a retras sub protecţia diplomată oferită de o misiune a Vaticanului. Pentru a-l scoate din ascunziş, americanii au difuzat zile la rând muzică rock la o staţie de amplificare şi au supus misiunea papală la un adevărat bombardament fonic. În plus, se ştia pe atunci că Noriega urăşte rockul. Cea mai intens difuzată formaţie în acţiunea armatei americane a fost AC/DC. Noriega s-a predat după câteva zile.

10. Van Halen, rivalul tradiţional
Au stiluri diferite şi folosesc instrumente diferite, dar sunt mii de siteuri şi comparaţii între Angus Young şi Eddie van Halen. Fanii AC/DC îl denigrează pe EVH, fanii EVH îl denigrează pe Angus, cei doi şi-au trimis mereu “dulceţuri” în fel şi fel de interviuri. De unde până unde? În puzderia de comparaţii şi opinii personale, am găsit o singură informaţie. Totul se trage de la un concert care a avut loc în urmă cu mai bine de 30 de ani, când cei doi au avut un conflict fizic. Cine a început? Nu ştiu, dar cică Eddie şi-a cam luat-o pe coajă.

Sa faci dragoste cu Iris

(Publicat in 12 mai 2007 pe defunctul Yahoo 360)
Prima data am vazut Irisul pe viu la Brasov, era festivalul berii si ei inchideau sarbatoarea. Eram in clasa a noua, plecat cu trei colegi sa bem Ciucas la pahar de plastic in Livada Postei. Pe la vremea aceea, Cargo lansase "Ziua Vrajitoarelor" si mie imi placea la nebunie. Gasca noastra avea oarecum o afinitate speciala fata de acest album, iar acest sentiment avea sa ramana multi ani, de fapt pana cand am inceput sa sarim peste evenimente si sa nu ne mai agatam de trecut si de petrecerile din liceu. Inapoi la festival, Cargo canta inainte de Iris si mi se parea nedrept, credeam ca Iris e o trupa mediatizata excesiv, aveam formata o parere despre ei, poate din cauza unui rocker care mereu a avut o influenta destul de puternica asupra mea si care nu i-a placut prea mult pe "irishi", poate din cauza ca piesa "Somn bizar" a fost prima melodie pe care am retinut-o de la Iris, si asta din cauza ca mi se parea (si acum mi se pare) ca semana foarte mult cu "Until it Sleeps" de la Metallica.

Pe scena a urcat Cargo. A fost o frenezie si pentru prima data m-am prins la o "Batacanda" de umeri cu zeci de oameni, ma dureau picioarele si pieptul de la atata cantat si urlat de parca vroiam sa ma aud eu mai tare decat tot. Praful se ridicase mult deasupra multimii (cand am plecat blugii albastri erau gri deschis si palmele negre) si tin minte ca incercam sa sar cat mai sus si sa iau o gura de aer racoros. Dupa trei piese, Kempes, Barar si restul si-au luat ghitarile si au iesit in culise. "Cargo! Cargo!" dar Cargo nimic, nu au revenit pe scena la macar un bis. Credeam ca asa e programul serii, dar dupa multe concerte de-ale lor mi-am dat seama ca ei nu prea le au cu revenirea pe scena.

Dezamagirea a trecut repede, a intrat Iris in rol si atunci am auzit pentru prima data celebrul "Buna seara, prieteni!" strigat de Cristi Minculescu. Atunci am vazut cum se aprinde publicul cand canta Iris, cum atmosfera parca e... nu incandescenta, ci plina de iubire pentru trupa, nu numai energie, rupere si poate uneori chiar ura si revolta. La melodia "Baby" vazusem in sfarsit cum brichetele alea aprinse ard in ele sentimente, nu numai un efect vizual ciudat de frumos. Ma uitam inainte si ma amuza prezenta scenica extrem de caraghioasa a lui "Boro", si-a pastrat-o si azi, ma miram ca un chelios, Walter, poate sa cante la chitara si sa o faca chiar bine.
Dupa trei piese, Cristi anunta: "Va multumim ca ne iubiti de atata amar de vreme, si reciproca este la fel de valabila, va asiguram noi", dupa care si-au luat ramas bun si au iesit in culise. Iris nu incita, Iris face dragoste cu publicul. Fanii i-au chemat inapoi. Eu si prietenii mei am dat-o spre iesire ca pierdeam ultimul tren spre Fagaras. Iris a revenit, dar nu mai puteam ramane.

Inainte sa plecam din Livada Postei, iesisem dintre oameni, berarii strangeau butoaiele goale si corturile imense, tiganusi angajati cu ziua adunau bancile de lemn si tiganci cu saci imensi de gunoi adunau plasticul si cartoanele de pe jos. M-am uitat inca o data inspre scena, era un joc electrizant de lumini, un nor de praf strapuns de reflectoare, o voce care striga in statie "Jocul nu e greu" si o mare de oameni raspundea "Pe ape!". M-am surprins zambind.

In urma cu cateva zile, au fost premiile MTV 2007 (sau 2006), parerea mea cam jalnice reprezentatii, dar nu conteaza asta. Si Iris a luat un premiu, pentru intreaga activitate. L-am vazut pe Cristi Minculescu din nou, arata foarte rau, ca un Zombie cu o burta imensa, dar vocea o pastrase. Mi-am dat seama ca probabil "irishii" au mult mai putini ani in fata lor decat duc in spate, ca as vrea sa ii mai prind macar intr-un concert, apoi m-am gandit cat sunt de egoist.