Cautare

Saturday, December 18, 2010

Cele două cântece pe care România nu are voie să le uite


 Ieri s-a făcut un an de când m-am găsit în centrul Timișorii. Eram la sediul asociației ALTAR, alături de oameni care veniseră să aprindă o lumânare pentru cei care au murit la Revoluție. Erau peste o sută de tineri în curtea micuță, holul exterior, scările și etajele înalte ale clădirii adăposteau alte câteva zeci de oameni. Se lua cuvântul și se spuneau mărturii, se țineau discursuri scurte din partea fiecăruia care avea ceva de spus. O poezie spusă de un băiat cu sângele clocotind în vene s-a ridicat peste toți și auzeam cel mai dureros blestem aruncat asupra sistemului care dominase România până în urmă cu 21 de ani.

Am vrut să iau cuvântul dar m-am temut. Mi-am găsit motive, mi-am spus că sunt ziarist și am mers acolo pentru un articol, nu pentru a ieși în față, că sunt alții mai drepți care să vorbească și să spună ce gândesc, că sunt copii care abia fac 18 ani și știu să spună mulțumesc celor care au murit pentru ei.

Dar mi-a fost teamă. Nu puteam să spun că la șase ani, stăteam în casă și plângeam pentru că Tovarășul este în pericol. Nu înțelegeam de ce părinții mei sunt amândoi pe stradă și strigă cu alte mii de oameni ”jos Ceaușescu”. Pentru că sistemul lucra încă de pe atunci și la grădiniță aveam un tablou imens cu portretul lui, iar cărțile aveau în ele aceeași imagine, prima după copertă. În grădiniță învățam ”Trei culori” și poezii dedicate Supremului – cine știe, poate că unele erau scrise de Adrian Păunescu. Am înțeles la câteva zile ce a însemnat Revoluția și în 1989 a fost primul Crăciun, revelion pe care îl țin minte în detaliu. Peste tot, oamenii renăscuseră. Văd chipurile lor fericite în memorie și mă gândesc acum la situația de atunci. Doctrina pornea în acel moment de la primul an de viață și, dacă aceia care trăiseră fără ea lăsau totul pe mâna generațiilor viitoare, românii poate că ar fi șters complet cuvântul ”libertate” din dicționar.

Sigur, atunci nu cred că știa cineva exact ce este această libertate, dar toți acei români ieșiți în Decembrie 89 în stradă aveau o dorință comună. Și aceea s-a împlinit, iar pentru asta, mă simt dator. Noile generații le datorează totul, pornind de la internet până la dreptul de a vedea lumea asta așa cum este ea. Fără Revoluție, poate că nu mai eram cel de azi în proporție mai mare de 90%.

Și, pentru cei care nu înțeleg rostul Revoluției, le pot doar recomanda doar să asculte și să pătrundă durerea din două cântece pe care România nu ar trebui să le uite vreodată: ”Vino Doamne” – Vali Sterian (apropo, nu vedem niciodată o știre despre oamenii care îi aprind o lumânare la mormânt) și ”Timișoara” – Promusica. 

 

1 comentarii:

Milogul.SRL said...

Asa e, fara revolutie eram diferiti, dar iti dai seama cum ar fi fost si fara cei 12 ani de semidictatura politica facuta de membrii retrograzi ai fostului partid comunist?