FITS 2011, episodul 1: Holograf

N-am mai scris de multă vreme pe aici, dar n-am uitat de blog. Vara a dat peste mine și abia realizez că a trecut un an în care viața mea s-a schimbat radical și nici nu știu când s-au derulat toate, pornind de la faptul că m-am mutat în Sibiu. Am în minte zeci de melodii care să caracterizeze ultimul an, mi-au trecut zeci de idei pe care le-aș fi împărtășit aici pentru oricine vrea să le citească. Dar nu puteam deschide un fișier, un editor de texte, blogger.com. Și dintr-o dată, când mi-am spus că vreau să scriu din nou pe Blogul de Rock, parcă nu mai puteam să îmi amintesc nicio etapă, nimic.

Era o chestiune de timp și momentul a venit inevitabil. Poate pentru prima dată într-un an de zile, Sibiul mi-a oferit o surpriză plăcută în ansamblu, prin seria concertelor care au încheiat serile Festivalului Internațional de Teatru (FITS 2011). Nu pentru că m-ar fi dat pe spate toate trupele, ci pentru că dintr-o dată, Sibiul mi-a oferit dorința aceea nebună de a spune ceva, pofta de a scrie. Și primul concert în această serie a fost Holograf, formația care a deschis maratonul serilor pe acorduri de chitară.

Era Vineri și când am ajuns în Piața Mare (un nume atât de meschin pentru o piață care se vrea frumoasă, dar lista cu „defectele” Sibiului o lăsăm pe altă dată), în fața scenei locul era mai mult pustiu cu jumătate de oră înaintea concertului. Pe margini însă, în jurul teraselor, o forfotă și-o agitație cum nu găsești mereu, cum n-a fost nici în serile care au urmat. Tot felul de Ei cu Ele de mână căutau locuri unde să stea jos și să bea bere sau limonadă, freșuri de portocale (roșii) sau alte lucruri. Concertul părea ceva îndepărtat, pe plan secund și mă gândeam că s-ar putea să vedem chiar un fiasco de proporții pentru o trupă – după părerea mea – forțată și așa în mass-media. Greșisem însă. Puștoaice de liceu, femei în vârstă și domnii sau domnișorii lor au apărut de nu știu unde când mai erau câteva minute până la începerea concertului. În față, dintr-o dată, erau o mulțime de mâini care aplaudau nevrotic și primele acorduri ale trupei răsunau în tot Sibiul (da, de obicei, concertele din Piața Mare se aud din orice cartier al orașului).

Eu stăteam la masă, la o terasă, și băusem vreo două beri, iar în jurul meu încă se mai căutau locuri. Totuși, se simțea că a început concertul, vedeai pe chipurile tuturor fetelor că Holograf era pe scenă și Dan Bittman are niște cuvinte care seamănă în ochii lor o lumină ciudată, poate un vis și cu siguranță dorințe.

Pe măsură ce recitalul se derula, și vocile acompaniau trupa de jur împrejur cu tot mai multă încredere. Dar corul se subția, se pițigăia, acum cântau numai Ele, iar pentru mine, devenea tot mai clar motivul pentru care nu m-a impresionat vreodată Holograf, sau nu Holograful pe care am apucat eu să îl cunosc, acela cu inele, inimioare și lugu-lugu. Mesajul pe care l-am recepționat mereu din partea lor a fost „sunt preș, femeie, în calea ta”. Perfect încadrat în pudica iubire a rockului românesc.

Însă recunosc, instrumental, am auzit o trupă care a știut să își distingă fiecare acord limpede și frumos, care a știut să rupă ritmul, care a știut să comunice la perfecție cu acel public feminin pe care l-a grupat în centrul Sibiului. Când au plecat femeile acasă, se vedea pe ele cât erau de încântate, deci fusese o reușită, pentru că Holograf în primul rând n-au cântat pentru mine, ci pentru Ele. Și totuși, în drum spre casă, n-am putut să nu mă întreb: „mă, voi chiar sunteți bărbați?”

Nu e o întrebare pentru Ele. Ele vor crede mereu că Dan Bittman este bărbatul ideal, uitând că pe scenă, un artist intră în altă lume. 

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.