Muntele vrăjit, uitarea timpului

Am terminat de citit cartea ieri, m-am chinuit efectiv cu ea de foarte multă vreme, luni bune, zeci de momente în care m-am pus entuziasmat pe pat sau în fotoliu că am timp să citesc o oră, două, dar am adormit la a doua pagină şi m-am trezit supărat pe Thomas Mann. E plictisitoare, într-adevăr. Povestea de dragoste e firavă şi pudică, deşi întinsă cu largi episoade, limbajul este inflexibil, personajele par construite artificial cu reacţii care uneori distrug umanitatea din ele, personaje care contrastează cu reacţiile fireşti în faţa diferitelor situaţii. Când am închis-o definitiv (pentru că nu o voi reciti), i-am făcut, într-o discuţie, o scurtă caracterizare. „Plictisitoare pentru 500 de pagini, foarte faină pe următoarele 200, absolut proastă în ultimul capitol”.

Dar pe undeva greşisem. Mi-am dat seama că o judecam din cauză că aveam alte aşteptări, că nu doream să mai găsesc alte definiţii ale timpului, definiţii diferite de ale mele, că nu mai cred în contraste clare între bine şi rău. Nu mi-a plăcut pentru că nu mi-a plăcut Hans Castorp cu personalitatea lui de elev tocilar fără opinii, deşi pe final m-am entuziasmat când lua atitudine în diferite întâmplări.

Aşadar, mi-am dat seama că pentru „Muntele vrăjit” pot exista momente prielnice când trebuie citit. Când încerci să descoperi sau să îţi construieşti valori, cartea asta îţi poate da o fărâmă din ceea ce cauţi. Dar nu e de-ajuns. Îţi trebuie timp ca să citeşti păreri despre ceea ce este timpul. Apoi trebuie să pierzi noţiunea şi măsura timpului, ca să ştii cum să interpretezi oamenii. În fine, trebuie să uiţi oamenii ca să poţi înţelege binele şi răul în linii clare.

Iar până la urmă, o carte poate fi bună şi pentru o singură propoziţie. Atunci ce să mai spun în faţa descrierii incredibile pe care Thomas Mann i-a făcut-o muzicii, o plecăciune în faţa „artei sublime”, în capitolul „Profuziune de armonie”...

Huxley

Prima dată am citit "Orb prin Gaza", aveam 14 sau 15 ani şi cartea îmi picase în mână fără să o aleg pentru ceva, fără să aibă o altă însemnătate decât numele autorului semnat pe coperta cărţii, Aldous Huxley. Îmi sărise în ochi într-o bibliotecă stufoasă pe care nu o mai răscolea nimeni, aşa că am luat-o acasă la mine şi am început să citesc. Din carte nu mai ţin minte mare lucru, ştiu doar că personajele au tot felul de experienţe narcotice, un text cu o aranjare puţin haotică şi o copertă cu o descriere absolut jenantă a autorului, "un scriitor marginal al culturii engleze în anii '30" (redare aproximativă), o minimalizare în care eu, acum, văd monstrul de manipulare şi cenzură din comunismul cultural. În fine, atunci ştiam că Huxley e omul care l-a influenţat enorm pe Jim Morrison, iar în comparaţie cu setea care mă făcea să caut elementele care l-au schimbat pe Jim, conta mai puţin ce găseam în prima carte citită pe care, probabil, nici nu aveam cum să o înţeleg atunci în adevărata ei formă.

Fără o impresie clară după "Orb prin Gaza", Huxley a trecut firesc undeva în urmă, au trecut câţiva ani până am regăsit pe o tarabă de anticariat "Frunze uscate". Din nou, o carte doar cu acţiuni banale, dar de data aceasta cu o construcţie complet unică a personajelor. Nu exista om pe care să-l fi cunoscut şi să nu îl pot încadra în marile tipare umane redate acolo, era o îngheţare a lumii pentru aproximativ şapte decenii, o lucrare rămasă - aşa am simţit eu - să sfideze evoluţia materială în favoarea unui spirit de neschimbat. Coperta am ignorat-o, era tot o ediţie tipărită prin anii 80. Apoi am citit de Huxley o colecţie de eseuri, "Şi restul e tăcere", nişte idei absolut geniale, "Punct. Contrapunct", o carte chiar mai completă din punct de vedere al tipologiei umane decât "Frunze uscate", un fel de continuare revizuită. Apoi "Geniul şi zeiţa" şi, în sfârşit, "Minunata lume nouă. Reîntoarcere în minunata lume nouă".

O carte despre o lume utopică în care totuşi prezentul şi viitorul social sunt pictate cu mare acurateţe. O carte care te revoltă nu prin finalul ei absolut logic (deşi poate pentru unii neaşteptat), ci prin drumul care duce la un final atât de clar, prin căile care compun mesajul de sfârşit, prin înglobarea iluziei de iubire într-un proces de descoperire personală cu moartea ca final aşteptat.
"Minunata lume nouă", o carte despre o lume care condamnă sau va condamna, într-un viitor cine ştie cât de depărtat, la izolare şi moarte orice formă de răzvrătire, de personalitate şi de singularitate. O lume care va aduce cu sine condamnarea la moarte a celui care nu se adaptează, care nu se integrează în procesul de standardizare.

Pe Huxley abia încep să îl descopăr...