Barton Fink, tragedia viselor

"Ca să ajungi în vârful piramidei, trebuie să accepţi toate compromisurile sistemului". Era statusul unui prieten pe un blog închis de ceva vreme. Prietenul a urcat ceva din piramidă, dar acum nu el este tema şi oricum nu aş vrea să îl judec.
Însă citatul mi-a venit sugestiv în minte când am revăzut filmul "Barton Fink". Era săptămâna trecută şi la finalul peliculei simţeam nevoia să scriu. Nu am putut atunci, aşa că am reluat ideea ieri. Totuşi, înainte să vorbesc despre el, l-am revăzut aseară de la cap la coadă şi l-aş mai vedea încă o dată cu aceeaşi poftă.

Barton este, dacă vreţi, definiţia perfectă a eşecului. Un scriitor cu oarecare nume în New York înflăcărat de un vis în care să redea teatrul omului simplu are parte de o recenzie fabuloasă într-un ziar mare şi pleacă la Hollywood pentru a crea scenarii de filme. Acolo primul său script este pentru un "B movie" pe care nu îl poate construi. Pe de altă parte este susţinut frenetic dar fals de "big boss-ul" casei de producţie, convins că a pariat pe calul câştigător care poate să îi aducă producţii sold-out, hituri în industria filmului şi încasări colosale. Discursul patronului la început respiră ipocrizia:

The writer is king here at Capitol Pictures. You don't believe me, take a look at your paycheck at the end of every week - that's what we think of the writer.

The important thing is we all have that Barton Fink feeling, but since you're Barton Fink I'm assuming you have it in spades. Seriously Bart, I like you. We're of to a good start. Dammit, if all our writers were like you. I wouldn't have to get so goddamn involved.

Thank you for your heart. We need more heart in pictures. We're all expecting great things.

Dar Barton constată treptat că nu poate să scrie la comun. Ironic, până la urmă trebuie să scrie lucruri comune pentru omul comun, divertisment pentru omul căruia dorea să îi redea teatrul şi este incapabil să realizeze asta. Este incapabil să îl asculte pe Charlie, vecinul său aparent om simplu, care spune de peste cinci ori în discuţiile lor "And man I have some stories", dar Barton nu întreabă măcar o dată o asemenea poveste. E blocat în suferinţa sa proprie, în elogierea minţii, în căutarea unui model al reuşitei. Îşi face un laitmotiv din poza aflată pe peretele camerei sale, o poză în care o fată frumoasă e imortalizată din spate, pe plajă, privind spre mare, în timp ce tapetul de pe pereţi pică, patul e un ghemotoc incomod de arcuri, camera sa de hotel e de fapt o dărăpănătură.
Modelul pe care îl caută îl găseşte, dar nu cum credea el. Dă poate peste imaginea sa de peste ani, când îl descoperă pe Bill Mayhew, un nume greu al scenariştilor, dar un alcoolic incapabil să mai creeze, care îşi elogiază propria personalitate într-un contrast greţos, care a ridicat statuie alcoolului pentru că alte imagini nu mai poate să formeze.

Pe parcurs, Barton Fink traversează toate stagiile morale, trece la disperare, încredere oarbă, poate şi ceva dragoste, minciuna care îi aduce mai multe elogii şi chiar pupatul picioarelor din partea şefului său, după care se apucă să scrie. La finalul filmului, prezintă scenariul. Atunci face, într-adevăr, cunoştinţă cu realitatea şi cu modul în care se punea problema pentru Lipnik, şeful cel mare.

LIPNIK: I gotta tell you, Fink. It won't wash.

BARTON: With all due respect, sir, I think it's the best work I've done.

LIPNIK: Don't gas me, Fink. If you're opinion mattered, then I guess I'd resign and let YOU run the thestudio. It doesn't and you won't, and the lunatics are not going to run THIS particular asylum. So let's put a stop to THAT rumor right now.

LIPNIK: After all I told about quality, about that Barton Fink feeling. How disappointed we were. Hell, I could take you through it step by step, explain why your story stinks, but I won't insult your intelligence. Well all right, first of all: This is a wrestling picture; the audiece wants to see action, drama, wrestling, and plenty of it. They don't wanna see a guy wrestling with his soul.

[...]

LIPNIK: You're under contract and you're gonna stay that way. Anything you write will be the property of Capitol Pictures. And Capitol Pictures will not produce anything you write. Not until you grow up a little. You ain't no writer, Fink - you're a goddamn write-off.

BARTON: I tried to show you something beautiful. Something about all of US...

LIPNIK: You arrogant sonofabitch! You think you're the only writer who can give me that Barton Fink feeling?! I got twenty writers under contract that I cna ask for a Fink-type thing from. You swell-headed hypocrite! You just don't get it, do you? You think the whole world revolves inside whatever rattles inside that little kike head of yours. Get him outta my sight, Lou. Make sure he stays in town, though; he's still under contract. I want you in town, Fink, and outta my sight. Now get lost!

Teatrul omului simplu nu s-a construit, dar şi-a pierdut unicul susţinător. Barton Fink n-a putut să ofere decât propria dramă, distrugându-şi propriile valori. Finalul îl găseşte pierdut pe o plajă unde redescoperă iluzia care l-a urmărit pe toată durata aventurii sale. Sugestiv, o fată frumoasă vine şi se aşează chiar în faţa lui, cu spatele, privind spre mare, exact ca în tabloul din camera sa. Crezuse într-o iluzie, în loc să vadă că în jurul său totul colcăie a mizerie, a ipocrizie, că aparenţele înşeală - vedeţi cazul Charlie, despre care dinadins nu am detaliat aproape nimic aici, pentru a păstra un secret filmului.
Barton Fink eşuase în visul său, pe care l-a vândut pentru o iluzie. Câţi facem asta, câţi pot, într-adevăr să delimiteze visul lor adevărat şi să îl urmeze?

Citatele sunt de AICI

"Hair", pentru înţelegerea anilor '60

"How far would you go for a friend?". Cred că este concluzia pe care aş extrage-o din "Hair", un musical despre anii '60, cu un debut pe Broadway în 1967, scris de James Rado şi Gerome Ragni apoi ecranizat în 1979, care rulează şi acum de opt ori pe săptămână pe una din scenele existente în Theatre District, NY, iar biletele costă de la 48$ la 302,4$.

Nu am văzut piesa, logic, nu am fost pe Broadway, dar am văzut ecranizarea de nu mai ştiu câte ori. Fără îndoială, face parte dintr-un abecedar al înţelegerii perioadei hippie, este oglinda contra-culturii, a marii manifestări şi uniuni sociale, şi, mai ales, a emancipării sexuale.

"Hair" este un musical fără paşi de step, cu momente improvizate în parcuri, în loc de scene imense cu scări luminate şi grupuri de dansatori îmbrăcaţi în frac sau dansatoare de cabaret.
Muzica are mesaje puternice şi directe, rupte din rock & roll-ul acelor ani, aşa cum este în scena în care e sabotat sistemul audio din unitatea militară tocmai atunci când recruţii îşi primesc "binecuvântarea". În amplificatoare intră acele versuri care te fac pielea-găinii:

Ripped open by metal explosion

Caught in barbed wire

Fireball. Bullet shock. Bayonet

Electricity. Shrapnel.

Throbbing meat

Electronic data processing

Black uniforms, bare feet, carbines

Mail-order rifles

Shoot the muscles

256 Viet Cong captured

La fel sunt alte momente pe care nu le redau pentru a nu dezvălui evenimentele. 

Pe parcursul filmului sunt abordate frontal prejudecăţile claselor sociale, e demontată într-o singură replică toată propaganda războiului şi eroismului pentru un ideal neclar, e portretizată imaginea părintelui care îşi îneacă în renegare şi respingere relaţia cu copilul său pentru că acesta nu este aşa cum şi-ar dori părintele. "Hair like Jesus wore it. Hallelujah! I adore it! Hallelujah! Mary loved her son. Why don't my mother love me?". 
De fapt "Hair" este imaginea tânărului rebel în anii '60, aproape perfect construită, chiar dacă idealizată. Sau poate tocmai de aceea este atât de puternică şi atât de reuşită, pentru că mişcarea hippie a fost o perioadă de visare în masă a tuturor celor care aveau energia necesară şi puterea să viseze la schimbarea idealurilor artificiale cu idealuri care să se găsească în gândirea şi simţirea lor.

Din 300

(text scris in 5 iulie 2007 pe defunctul Yahoo 360)

Am vazut si eu saptamana trecuta deja mult prea celebrul (oricum, mai mult decat merita) film "300".

Animatia, grafica si imaginea, laudata de toata lumea, mi s-a parut mereu mult prea galbena si uneori era vizibil ireala, se vedea prea bine ca "e pe calculator".

Lupta ca principala ocupatie si promovarea perfectiunii fizice aduce totusi in sistemul de lupta mult prea putine arme. Spartanii au doar sabii, sulite, scut si coif. Nu au topoare, pumnale, de arcuri nu mai spun, catapulte, nimic.

Desi cultul razboiului este atat de dezvoltat la spartani, in film au loc fapte ca tradarea clasica (Leonidas trebuia sa stie ca acel cocosat il va trada, trebuia sa il omoare daca il refuza). Poteca ascunsa nu este pazita nici macar cu un soldat care sa faca de garda, in orice eventualitate. Rolul atenienilor, desi prosti in ale razboiului, este diminuat si ridiculizat, desi ajutorul lor militar poate fi folosit altfel (cu arcul si fierarii stiu sa traga). Ma rog, pregatirea terenului dinainte, o chestie esentiala pe vremuri, este complet neglijata: otravirea fantanilor si a apelor, arderea campiilor, nimic nu se intampla din acestea.

Moral, psihologic, regina nu avea cum sa accepte un asemenea compromis, adica sa se culce cu tipul acela pentru a se trimite intariri ca sa nu ii moara sotul. Nu ea e cea care ii cere: "vii pe scut"? Faptul ca il dovedeste pe tradator nu o iarta, ea trebuia sa se sinucida, in coordonatele morale extrem de inalte ale filmului. In alta situatie, codul moral in care a fost crescut si in care a fost educat "Capitanul" armatei, el nu si-ar fi permis vreodata sa strige intr-un moment de minima tensiune militara "fiule", dar pe un camp de lupta. Era conditionat sa nu o faca. Si in acelasi cod militar, "fiul" nu putea raspunde pe moment decat printr-un fel de reactie violenta, fie ca era o imbratisare a tatalui, fie o decapitare. In niciun caz o amortire.

In fine, Xerxes trebuia sa moara la final, sulita aia trebuia sa i se infiga in mijlocul fruntii, sa ii plesneasca in doua parti capul si provoace caderea Imperiului care "unea lumea". A, da, tot ca o greseala esentiala militara, sulita care ii dezbina doar obrazul lui Xerxes nu e otravita. Ce tampit si Leonidas...
Doar incurajarea "Tonight we dine in hell" mi se pare extrem de potrivita.

"Gladiatorul" a fost mult mai reusit.