Din rockul pe care nu-l ştiaţi: Trafic

Este vorba de o trupă românescă, nu este vorba de britanicii care se scriu cu doi de "f". Trafic, o trupă care cândva era promovată pe "Tineret" de un Titus Andrei încântat, care a pătruns în topurile anilor '90 până pe primul loc. Cu acceptul celui care deţine drepturile de autor, câteva din piesele semnate Trafic se pot găsi pe trilulilu.ro, iar mai jos este una din favoritele mele. O alta, Bitterness, încerc să o găsesc şi o voi adăuga atunci în listă.



Găsiţi aici alte câteva piese semnate Trafic

"Hair", pentru înţelegerea anilor '60

"How far would you go for a friend?". Cred că este concluzia pe care aş extrage-o din "Hair", un musical despre anii '60, cu un debut pe Broadway în 1967, scris de James Rado şi Gerome Ragni apoi ecranizat în 1979, care rulează şi acum de opt ori pe săptămână pe una din scenele existente în Theatre District, NY, iar biletele costă de la 48$ la 302,4$.

Nu am văzut piesa, logic, nu am fost pe Broadway, dar am văzut ecranizarea de nu mai ştiu câte ori. Fără îndoială, face parte dintr-un abecedar al înţelegerii perioadei hippie, este oglinda contra-culturii, a marii manifestări şi uniuni sociale, şi, mai ales, a emancipării sexuale.

"Hair" este un musical fără paşi de step, cu momente improvizate în parcuri, în loc de scene imense cu scări luminate şi grupuri de dansatori îmbrăcaţi în frac sau dansatoare de cabaret.
Muzica are mesaje puternice şi directe, rupte din rock & roll-ul acelor ani, aşa cum este în scena în care e sabotat sistemul audio din unitatea militară tocmai atunci când recruţii îşi primesc "binecuvântarea". În amplificatoare intră acele versuri care te fac pielea-găinii:

Ripped open by metal explosion

Caught in barbed wire

Fireball. Bullet shock. Bayonet

Electricity. Shrapnel.

Throbbing meat

Electronic data processing

Black uniforms, bare feet, carbines

Mail-order rifles

Shoot the muscles

256 Viet Cong captured

La fel sunt alte momente pe care nu le redau pentru a nu dezvălui evenimentele. 

Pe parcursul filmului sunt abordate frontal prejudecăţile claselor sociale, e demontată într-o singură replică toată propaganda războiului şi eroismului pentru un ideal neclar, e portretizată imaginea părintelui care îşi îneacă în renegare şi respingere relaţia cu copilul său pentru că acesta nu este aşa cum şi-ar dori părintele. "Hair like Jesus wore it. Hallelujah! I adore it! Hallelujah! Mary loved her son. Why don't my mother love me?". 
De fapt "Hair" este imaginea tânărului rebel în anii '60, aproape perfect construită, chiar dacă idealizată. Sau poate tocmai de aceea este atât de puternică şi atât de reuşită, pentru că mişcarea hippie a fost o perioadă de visare în masă a tuturor celor care aveau energia necesară şi puterea să viseze la schimbarea idealurilor artificiale cu idealuri care să se găsească în gândirea şi simţirea lor.

Muntele vrăjit, uitarea timpului

Am terminat de citit cartea ieri, m-am chinuit efectiv cu ea de foarte multă vreme, luni bune, zeci de momente în care m-am pus entuziasmat pe pat sau în fotoliu că am timp să citesc o oră, două, dar am adormit la a doua pagină şi m-am trezit supărat pe Thomas Mann. E plictisitoare, într-adevăr. Povestea de dragoste e firavă şi pudică, deşi întinsă cu largi episoade, limbajul este inflexibil, personajele par construite artificial cu reacţii care uneori distrug umanitatea din ele, personaje care contrastează cu reacţiile fireşti în faţa diferitelor situaţii. Când am închis-o definitiv (pentru că nu o voi reciti), i-am făcut, într-o discuţie, o scurtă caracterizare. „Plictisitoare pentru 500 de pagini, foarte faină pe următoarele 200, absolut proastă în ultimul capitol”.

Dar pe undeva greşisem. Mi-am dat seama că o judecam din cauză că aveam alte aşteptări, că nu doream să mai găsesc alte definiţii ale timpului, definiţii diferite de ale mele, că nu mai cred în contraste clare între bine şi rău. Nu mi-a plăcut pentru că nu mi-a plăcut Hans Castorp cu personalitatea lui de elev tocilar fără opinii, deşi pe final m-am entuziasmat când lua atitudine în diferite întâmplări.

Aşadar, mi-am dat seama că pentru „Muntele vrăjit” pot exista momente prielnice când trebuie citit. Când încerci să descoperi sau să îţi construieşti valori, cartea asta îţi poate da o fărâmă din ceea ce cauţi. Dar nu e de-ajuns. Îţi trebuie timp ca să citeşti păreri despre ceea ce este timpul. Apoi trebuie să pierzi noţiunea şi măsura timpului, ca să ştii cum să interpretezi oamenii. În fine, trebuie să uiţi oamenii ca să poţi înţelege binele şi răul în linii clare.

Iar până la urmă, o carte poate fi bună şi pentru o singură propoziţie. Atunci ce să mai spun în faţa descrierii incredibile pe care Thomas Mann i-a făcut-o muzicii, o plecăciune în faţa „artei sublime”, în capitolul „Profuziune de armonie”...

Grammy-urile rockului

Premiile muzicii s-au dat ieri seară şi, normal, rockul şi-a luat partea, iar Kings of Leon a plecat din nou cu o mână de statuete, una dintre ele la generala „Record Of The Year”.

La categoria „rock”, interesant este că bătrâneii au dominat premiile. Cu excepţia Kings of Leon, nici ei tocmai tinerei dar totuşi formaţi în 1999, Grammy-urile au fost duse acasă de veterani. Jeff Beck, Bruce Springsteen, AC/DC, Judas Priest şi Green Day au bifat trofeele pe următoarele categorii.

Record Of The Year, Best Rock Performance By A Duo Or Group With Vocals, Best Rock Song (pentru compozitori)

Kings of Leon – Use Somebody

Caleb Followill, Jared Followill, Matthew Followill & Nathan Followill

Best Hard Rock Performance

AC/DC – War Machine

(scuzaţi calitatea video, nu am găsit un clip mai bine filmat)

Best Rock Instrumental Performance

Jeff Beck – A Day in The Life

Best solo rock vocal performance

Bruce Springsteen – Working on a Dream

Best Metal Performance

Judas Priest – Dissident Aggressor

Best Rock Album

Green Day: 21st Century Breakdown