"AC/DC vine la Budapesta în 23 martie 2009". Era un offline pe messenger care mă entuziasmase instant undeva anul trecut prin noiembrie. În câteva ore, mă dezumflasem, nu aveam cum să plătesc online biletele şi fierbeam de ciudă, dar Iza a reuşit să comande şi până de Crăciun aveam biletul în mână. Sorin şi Iza la fel.
Două luni am fost fericit de bilet, am urmărit grămadă de material despre trupă, despre turneul Black Ice, despre istorie şi orice subiect. Iza se mutase între timp la Cluj, la concert nu mai venea, am început să mă întreb cu ce ajung la Budapesta. Până la urmă, de la Ocsi am luat maşina - merci! - şi am plecat cu Sorin spre Ungaria, cu două discuri pline de zdranga-zdranga, cu muzica dată tare într-o buburuză excelentă, o Toyota Yaris cu scaun de bebeluş în spate. Ce moacă au făcut grănicerii când l-au văzut şi noi le-am spus că mergem la concert...
Am ajuns în Budapesta, am lăsat maşina în parcarea sălii Papp Laszlo, era devreme tare şi am pierdut ceva timp prin Budapesta. Mă rog, pe două-trei străzi, după care pentru o oră, pe vânt şi ploaie, am aşteptat să se deschidă porţile sălii. Copii de liceu veniţi în uniforme de şcoală, bărboşi cărunţi cu beri în mână, fete de tot felul, cu tatuaje pe spate sau piercing în sprânceană, unguri, sârbi, români, sloveni şi cine ştie câte alte naţii cântau şi cântam împreună refrenele pe care abia aşteptam să le auzim.
Ce muzică de atmosferă este înaintea unui concert AC/DC?
Am lăsat câţiva forinţi - ok, destul de mulţi - pe la buticurile de suveniruri, apoi am intrat în sală. Cu ochii am căutat în tavanul înalt clopotul şi nu l-am găsit. Unde e clopotul?!? Mai erau vreo două ore până la concert şi am avut răspunsul la o întrebare care mă frământa de ani de zile. De obicei, până începe un concert se aude AC/DC, dar la un concert AC/DC ce se aude înainte de concert? Blues. Blues. BLUES autentic, lăsat în surdină, plăcut la început, agasant pe parcurs în timp ce aştepţi acele riffuri plecate din Gibsonul lui Angus, un blues pe care numai trupa de deschidere îl mai întrerupe. La Budapesta a fost The Answer, dar găsisem răspunsul la întrebarea mea. Nu mi-au plăcut, dar cine poate să placă o trupă de deschidere? Nu am înţeles de ce trebuiau să îmi spună că au în formaţie cel mai bun baterist din Belfast. Huh? Come on! Dar au aprins publicul şi după trei-patru piese de hair-metal fierbeam. Ştiam că AC/DC de undeva din culise adulmecă publicul. Aşteptarea începuse parcă să doară.
Durere care s-a rupt într-o explozie de entuziasm, de fericire şi un urlet contopit cu alte zeci de mii de voci când s-au stins becurile, când au rămas aprinse doar miile de corniţe purtate de oameni pe capete, când pe panoul imens al scenei se desfăşurau primele cadre ale animaţiei care a deschis "Black Ice Tour". Eram cu o mână agăţat de Sorin şi cu una de un necunoscut, săream cu toţii în acelaşi ritm, de mine atârna o geacă şi o cămaşă legate la brâu iar la gât aveam înnodat un banner cu sigla trupei. Instant, eram transpirat, săream cât puteam ca să iau o gură de aer sau să văd de deasupra tuturor o imagine fabuloasă, în timp ce buzunarele ticsite de chei, telefoane, portofel şi acte mă trăgeau în jos şi încercam mereu să îmi dau seama dacă nu s-a rupt vreunul, dacă nu am pierdut ceva.
Mulţimea era un tot legat şi electrizant, eram o fiinţă hipnotizată la un loc cu restul oamenilor de acolo, sala începuse să miroasă a iarbă şi AC/DC ne purta pe toţi prin istoria şi prezentul trupei... Back In Black, Big Jack, Thunderstruck, toate au lăsat rând pe rând o urmă în memoria celor care au fost de faţă, formând alături de vorbele lui Brian o prefaţă pentru faimosul striptease al lui Angus, făcut de data aceasta pe The Jack, nu pe Jailbreak. Nu văzusem în viaţa mea o puzderie de oameni straight care să aplaude frenetic un striptease masculin. Dar cine nu înţelege ce se aplauda acolo ar fi bine să nu mai citească. Un ultim acord, apoi un nou întuneric, din nou deasupra sălii plutea o lumină roşie ca de jar formată de acele corniţe şi apoi un flash sus, în tavan, dar nu în centru, ci deasupra scenei. Acolo era clopotul! Da, aşa este, începuse Hells Bells şi Brian s-a prins de el ca la un rodeo, lovindu-l puternic să sune atât de tare cât să îl trezească pe Bon Scott şi să îl aducă în sală.
Simţeam cum rămân fără voce şi eram lac de apă, picioarele nu mai voiau să sară, trecuse peste o oră dar la fiecare piesă încheiată speram doar să mai înceapă una, să nu se termine concertul, să o văd pe Rosie şi să aud geneza rockului pe Let There Be Rock. And there she was, călare pe locomotiva din scenă, trufaşă, dominantă. 42-39-56 sau ceva pe acolo, era, indiscutabil, Rosie! Whole lotta...
Însă trecuse timpul, AC/DC se pregătea pentru un bis colosal cu Higway to Hell şi cu tradiţionalul salut pentru cei care... ştiţi voi, cu ultima putere din glas am strigat de câteva ori "Fire!", sala a strigat de câteva ori "Fire!", pentru a încheia un spectacol incendiar.
La o oră după, ieşeam din parcarea arenei. Cât stătusem acolo într-o coloană de maşini înşirată printre stâlpi, am păstrat mereu un zâmbet incontrolabil pe figură, mă ghemuiam în scaunul Yarisului destinzându-mi muşchii. Mă uitam la oamenii care îşi căutau maşinile şi vedeam acelaşi zâmbet incontrolabil.
Pentru concertul acela am plătit un comision bancar de 40 de euro ca să fac un transfer de vreo 60 de euro, am luat amendă pentru viteză la patru dimineaţa la întoarcerea de la concert. Eram la 30 de km de Timişoara şi aveam 70 km/h. Pentru ţeapa de concert care se anunţase în această vară în România am plătit şi atunci bilet, banii sunt recuperaţi. Iar pentru concertul de la Bucureşti din 16 mai, am luat azi bilete.
După ce a fost la Budapesta, amenzile, comisioanele ascunse şi ţeparii au meritat osteneala! Ne vedem în piaţa Constituţiei.
UPDATE: Ne-am văzut în "Constituţiei". Curioşi cum a fost? Citiţi aici.
Posts
