Ieri seară am fost la un concert. Nu prea aveam chef de nimic, nu prea aş fi ieşit din casă, dar am vrut să îmi ţin o semi-serioasă promisiune către Alex, unul din băieţii care sâmbătă seară au marcat debutul trupei Tony Cliftones. De fapt nu era tocmai seara lor, erau în deschidere pentru Mauser, dar cu o dar nu contează asta.
Eram într-un club micuţ, Manufactura, cu scena şi "ringul" într-o cameră, mesele în alta, însă cu o atmosferă frumoasă. Reprezentaţia a început cu întârzierea de rigoare, dar nu apucasem să beau decât două beri şi mă gândisem să îi ascult de la masă, liniştit, atent, cu un Rothmans între degete şi cu ochii pierduţi cine ştie pe unde. De la prima piesă mi-am dat seama că nu stau bine, nu se prea auzea muzica deloc.
M-am mutat în "ring", am tras o poză, apoi am stat undeva în lateral şi am ascultat. Din amplificatoare ieşea un indie, aşa cum spun băieţii pe pagina lor din facebook. Un indie cu ritm captivant, cu sunete clare, cu o identitate aparte dată de melodica unuia dintre băieţi, un instrument pe care eu nu îl auzisem în România la cineva. La microfon, Iovan avea un discurs puternic şi un limbaj agresiv, mesajele şi stările îmi erau transmise fără greutate deşi era o primă audiţie pentru mine şi pentru oricare din public. Încăperea devenea tot mai înghesuită, rockeri de toate categoriile ascultau, băteau din palme la final de piese, unii mai dădeau din cap, lumea se distra, Tony Cliftones avea priză. M-am regăsit aplaudând, zâmbind şi gândindu-mă că, ieşind din casă, am ales bine.
Recitalul însă se încheia, mi-aş fi dorit să aud mai mult dar totuşi era doar un prim contact într-o deschidere pentru altă trupă. Tony Cliftones debutase frumos şi va mai cânta pe 20 februarie, la Casa Studenţilor din Timişoara, în componenţa următoare:
Alex Iovan - voce, chitară
Luci Naste - chitară, melodica
Michi Bass - bass
Adi "Floyd" - tobe
Unii vorbesc despre un soi de artă bizară, alţii văd un fel de ritual, poate o rugăciune. Sunt multe trupe care în prezent au preluat din fel şi fel de motive distrugerea de instrumente. Hai să vorbim despre mitul sacrificiului, despre balada Meşterului Manole pe scena unei trupe rock.
Ritualul îşi are originile undeva în anii ’50 în poveşti despre Jerry Lee Lewis, iar mediatizarea chitărilor rupte pe scenă s-a petrecut odată cu naşterea trupei The Who, printr-un accident al lui Pete Townshend, care, nervos că instrumentul său avea nişte sunete ciudate, l-a zguduit într-un spectacol şi l-a lovit din greşeală de plafonul unei săli din Londra. Presa a relatat pe larg incidentul şi ulterior Pete şi-a integrat în spectacolele sale incidentul ca fiind „semnătura” lui. „Nu era doar violenţă, era artă”, spunea oricărui curios. Şi erau mulţi curioşi, cum erau tot mai mulţi chitarişti care adoptau moda.
În scurt timp, a apărut Jimi, Jimi Hendrix, căruia Townshend i-a cerut în 1967 la un festival în Monterey să nu îi mai copieze reprezentaţia. Jimi, după cum avea să spună câţiva ani mai târziu unul din membrii staffului său, a cerut un inflamabil şi a dus ritualul la nivelul următor. Din acel moment, nu a mai distrus chitări într-o nebunie de adrenalină, el le dădea foc într-o rugăciune spusă în genunchi în timp ce mâinile desenau aerul cald suflat din Stratocasterul pe care l-a făcut celebru. Carlos Santana, citat în The Dallas Morning News: „Când i-am văzut reprezentaţia lui Hendrix la Monterey, parcă asistam la un sacrificiu suprem din Biblie. Era foarte spiritual, avea ceva din voodoo şi Jimi ducea muzica direct înapoi în Africa. Nu aveam acelaşi sentiment când îl vedeam pe Pete Townshend, el parcă era un răsfăţat care aruncă un televizor pe geam”. Ce mai poţi adăuga la un asemenea citat?
Moda a devenit tot mai populară şi, normal, tot mai diversificată. The Clash a avut o copertă de album cu o poză a basistului Paul Simonon zdrobind o chitară. De-a lungul timpului, pe lângă chitări, au picat în demolări şi baterii, amplificatoare, decoruri şi scene întregi. Dacă nu aţi intuit, am ajuns la Nirvana, poate cea mai impresionantă trupă în ruinarea de instrumente din istoria muzicii. „Nu ştiu ce a fost cu mine, dar tocmai mi-am zdrobit chitara”. E un citat din Kurt Cobain în cartea Nirvana and the Grunge Revolution. „Prima dată s-a întâmplat când m-am enervat teribil pe Chad, m-am izbit de tobele lui şi am dat cu chitara de pământ”.
Treptat, concertele lor au căpătat accente mult mai puternice, demolarea scenei a devenit complementară muzicii, o completare parcă perfectă pentru stările induse.
Într-un fel ciudat, distrugerea a devenit în rock cel mai sincer mulţumesc transmis de muzician către instrumentul care i-a fost fidel într-un studio, într-un turneu sau într-o carieră. Desigur, la Nirvana e ceva mai complicat :).
PS: Să vă mai spun la ce sume se vând în licitaţii astfel de chitări distruse de celebrităţi?
Se întâmplă ca o poză sau o melodie să îţi trezească momente care nu ştiai că mai păstrează un sens aparte pentru tine, care îţi zguduie brusc liniştea şi te fac să vorbeşti aiurea, să spui lucruri care contau doar pentru tine şi să te expui într-un discurs terminat fără excepţie cu un gust din care doar regretul există, un gust amar care ;tii c[ nu vine din ţigara pe care o fumezi cu sete.
Sunt sigur că avem cu toţii regrete care uneori revin în gând şi cel mai bine credem că este să le uităm, să ne prefacem că nu au existat vreodată. Unora li se frâng într-o secundă vise mari de-o viaţă şi nici măcar nu se întâmplă asta din cauza lor, alţii îşi frâng singuri visele mici şi sunt şi oameni care îşi reprimă impulsul pentru un moment potrivit care nu va mai veni vreodată.
Creştem, trăim şi murim fără să avem vreodată, măcar unul dintre noi, tot ce şi-a dorit, "You can't always get what you want"...
Posts
