FITS 2011, episodul 2: Iris

Da, știu, Iris nu a fost episodul 2. De fapt era al patrulea, după Direcția 5 sau Zdob și Zdub, în ordinea serilor în care au intrat trupele pe scena din Piața Mare (din nou, ce nume banal pentru centrul unui oraș cu asemenea pretenții). Însă despre Direcția 5 și zdubi am știut doar după ce au cântat, nu am apucat să îi văd, așa că trecem direct la Iris.

Nici pe ei nu i-am prins de la început, dar nu contează. Pe Iris îi văzusem cu nici o lună înainte în Oldies și lucrurile erau identice. Nu voi mai pierde vremea scriind despre sentimentele trăite într-un concert Iris, nu voi mai scrie prea mult despre public, despre comunicare, despre aspecte pe care le-am mai abordat pe blog și sper să le abordez altă dată. De data aceasta, am observat altceva.

Dar pentru a spune ce anume, trebuie să precizez că văzusem Iris de cel puțin patru ori într-o perioadă de câteva luni în urmă cam cu trei ani, când stăteam în Timișoara. Pe atunci, tot timpul aveam senzația că este ultimul concert Iris la care voi asista. Cristi Minculescu arăta foarte rău. Nu știu de unde avea puterea să stea pe scenă cu orele, să cânte fără menajamente. Tot timpul am simțit că trăiește pentru muzică și probabil că și el, dar și trupa, cântau cu același sentiment, cu sentimentul că s-ar putea să fie pe scenă pentru ultima dată. Concertele erau adevărate despărțiri, piesele deveneau din ce în ce mai triste, din ce în ce mai melancolice și vorbeau tot mai des despre trecutul frumos. Totul a culminat cu un concert în marea Operă a Timișoarei (sau cu acela din sala Olimpia?), unde un public entuziasmat de Iris – poate singura formație care nu se rușinează (și care poate) să cânte piese din repertoriul marilor trupe ale rockului simțindu-se bine cu fanii săi – era adus la un nivel de fericire uluitor, amestecat însă cu senzația unei despărțiri dureroase. Chiar și discursul celebru al lui Minculescu, acea declarație de dragoste ștrengărească făcută publicului – „și reciproca e valabilă, vă asigurăm noi” – suna cumva la trecut. Plecam de la concerte impresionat și entuziasmat ca de fiecare dată, dar cu un gust amar că povestea lor se va încheia destul de repede.

După ce Cristi a făcut acele operații și a scăpat de boala care l-a chinuit atâția ani, a redevenit un slăbănog de rocker cu o voce înaltă și puternică, dar mai ales un tip plin de viață care ia din nou microfonul cu stativ cu tot și îl rotește pe scenă, iar odată cu renașterea lui fizică, a renăscut cumva și Iris. Aș spune că a redevenit o trupă energică, dar energie avea și înainte, a avut mereu. A redevenit însă o trupă veselă, o trupă optimistă care spune fanilor săi aceeași poveste frumoasă de dragoste îmbrăcată în tot felul de versuri, de acorduri și de solouri la orice instrument de pe scenă.

Iris a renăscut și este un spectacol dat naibii. În cele două concerte prinse în 2011, n-am văzut palme care să nu îi aplaude și puține voci s-au abținut de la refrenuri. Și asta e cea mai frumoasă imagine a unui concert rock, indiferent de stilul trupei de pe scenă, de artificii, de lumini și de trăznăi pe care le găsești în trecutul sau în prezentul celei mai mari mișcări muzicale din lume. 

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.