FITS 2011, episodul 2: Iris

Da, știu, Iris nu a fost episodul 2. De fapt era al patrulea, după Direcția 5 sau Zdob și Zdub, în ordinea serilor în care au intrat trupele pe scena din Piața Mare (din nou, ce nume banal pentru centrul unui oraș cu asemenea pretenții). Însă despre Direcția 5 și zdubi am știut doar după ce au cântat, nu am apucat să îi văd, așa că trecem direct la Iris.

Nici pe ei nu i-am prins de la început, dar nu contează. Pe Iris îi văzusem cu nici o lună înainte în Oldies și lucrurile erau identice. Nu voi mai pierde vremea scriind despre sentimentele trăite într-un concert Iris, nu voi mai scrie prea mult despre public, despre comunicare, despre aspecte pe care le-am mai abordat pe blog și sper să le abordez altă dată. De data aceasta, am observat altceva.

Dar pentru a spune ce anume, trebuie să precizez că văzusem Iris de cel puțin patru ori într-o perioadă de câteva luni în urmă cam cu trei ani, când stăteam în Timișoara. Pe atunci, tot timpul aveam senzația că este ultimul concert Iris la care voi asista. Cristi Minculescu arăta foarte rău. Nu știu de unde avea puterea să stea pe scenă cu orele, să cânte fără menajamente. Tot timpul am simțit că trăiește pentru muzică și probabil că și el, dar și trupa, cântau cu același sentiment, cu sentimentul că s-ar putea să fie pe scenă pentru ultima dată. Concertele erau adevărate despărțiri, piesele deveneau din ce în ce mai triste, din ce în ce mai melancolice și vorbeau tot mai des despre trecutul frumos. Totul a culminat cu un concert în marea Operă a Timișoarei (sau cu acela din sala Olimpia?), unde un public entuziasmat de Iris – poate singura formație care nu se rușinează (și care poate) să cânte piese din repertoriul marilor trupe ale rockului simțindu-se bine cu fanii săi – era adus la un nivel de fericire uluitor, amestecat însă cu senzația unei despărțiri dureroase. Chiar și discursul celebru al lui Minculescu, acea declarație de dragoste ștrengărească făcută publicului – „și reciproca e valabilă, vă asigurăm noi” – suna cumva la trecut. Plecam de la concerte impresionat și entuziasmat ca de fiecare dată, dar cu un gust amar că povestea lor se va încheia destul de repede.

După ce Cristi a făcut acele operații și a scăpat de boala care l-a chinuit atâția ani, a redevenit un slăbănog de rocker cu o voce înaltă și puternică, dar mai ales un tip plin de viață care ia din nou microfonul cu stativ cu tot și îl rotește pe scenă, iar odată cu renașterea lui fizică, a renăscut cumva și Iris. Aș spune că a redevenit o trupă energică, dar energie avea și înainte, a avut mereu. A redevenit însă o trupă veselă, o trupă optimistă care spune fanilor săi aceeași poveste frumoasă de dragoste îmbrăcată în tot felul de versuri, de acorduri și de solouri la orice instrument de pe scenă.

Iris a renăscut și este un spectacol dat naibii. În cele două concerte prinse în 2011, n-am văzut palme care să nu îi aplaude și puține voci s-au abținut de la refrenuri. Și asta e cea mai frumoasă imagine a unui concert rock, indiferent de stilul trupei de pe scenă, de artificii, de lumini și de trăznăi pe care le găsești în trecutul sau în prezentul celei mai mari mișcări muzicale din lume. 

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Sa faci dragoste cu Iris

(Publicat in 12 mai 2007 pe defunctul Yahoo 360)
Prima data am vazut Irisul pe viu la Brasov, era festivalul berii si ei inchideau sarbatoarea. Eram in clasa a noua, plecat cu trei colegi sa bem Ciucas la pahar de plastic in Livada Postei. Pe la vremea aceea, Cargo lansase "Ziua Vrajitoarelor" si mie imi placea la nebunie. Gasca noastra avea oarecum o afinitate speciala fata de acest album, iar acest sentiment avea sa ramana multi ani, de fapt pana cand am inceput sa sarim peste evenimente si sa nu ne mai agatam de trecut si de petrecerile din liceu. Inapoi la festival, Cargo canta inainte de Iris si mi se parea nedrept, credeam ca Iris e o trupa mediatizata excesiv, aveam formata o parere despre ei, poate din cauza unui rocker care mereu a avut o influenta destul de puternica asupra mea si care nu i-a placut prea mult pe "irishi", poate din cauza ca piesa "Somn bizar" a fost prima melodie pe care am retinut-o de la Iris, si asta din cauza ca mi se parea (si acum mi se pare) ca semana foarte mult cu "Until it Sleeps" de la Metallica.

Pe scena a urcat Cargo. A fost o frenezie si pentru prima data m-am prins la o "Batacanda" de umeri cu zeci de oameni, ma dureau picioarele si pieptul de la atata cantat si urlat de parca vroiam sa ma aud eu mai tare decat tot. Praful se ridicase mult deasupra multimii (cand am plecat blugii albastri erau gri deschis si palmele negre) si tin minte ca incercam sa sar cat mai sus si sa iau o gura de aer racoros. Dupa trei piese, Kempes, Barar si restul si-au luat ghitarile si au iesit in culise. "Cargo! Cargo!" dar Cargo nimic, nu au revenit pe scena la macar un bis. Credeam ca asa e programul serii, dar dupa multe concerte de-ale lor mi-am dat seama ca ei nu prea le au cu revenirea pe scena.

Dezamagirea a trecut repede, a intrat Iris in rol si atunci am auzit pentru prima data celebrul "Buna seara, prieteni!" strigat de Cristi Minculescu. Atunci am vazut cum se aprinde publicul cand canta Iris, cum atmosfera parca e... nu incandescenta, ci plina de iubire pentru trupa, nu numai energie, rupere si poate uneori chiar ura si revolta. La melodia "Baby" vazusem in sfarsit cum brichetele alea aprinse ard in ele sentimente, nu numai un efect vizual ciudat de frumos. Ma uitam inainte si ma amuza prezenta scenica extrem de caraghioasa a lui "Boro", si-a pastrat-o si azi, ma miram ca un chelios, Walter, poate sa cante la chitara si sa o faca chiar bine.
Dupa trei piese, Cristi anunta: "Va multumim ca ne iubiti de atata amar de vreme, si reciproca este la fel de valabila, va asiguram noi", dupa care si-au luat ramas bun si au iesit in culise. Iris nu incita, Iris face dragoste cu publicul. Fanii i-au chemat inapoi. Eu si prietenii mei am dat-o spre iesire ca pierdeam ultimul tren spre Fagaras. Iris a revenit, dar nu mai puteam ramane.

Inainte sa plecam din Livada Postei, iesisem dintre oameni, berarii strangeau butoaiele goale si corturile imense, tiganusi angajati cu ziua adunau bancile de lemn si tiganci cu saci imensi de gunoi adunau plasticul si cartoanele de pe jos. M-am uitat inca o data inspre scena, era un joc electrizant de lumini, un nor de praf strapuns de reflectoare, o voce care striga in statie "Jocul nu e greu" si o mare de oameni raspundea "Pe ape!". M-am surprins zambind.

In urma cu cateva zile, au fost premiile MTV 2007 (sau 2006), parerea mea cam jalnice reprezentatii, dar nu conteaza asta. Si Iris a luat un premiu, pentru intreaga activitate. L-am vazut pe Cristi Minculescu din nou, arata foarte rau, ca un Zombie cu o burta imensa, dar vocea o pastrase. Mi-am dat seama ca probabil "irishii" au mult mai putini ani in fata lor decat duc in spate, ca as vrea sa ii mai prind macar intr-un concert, apoi m-am gandit cat sunt de egoist.