... and cut!

După disputa asta pe tema numelui blogului, am decis să răspund aici la două acuze.

- Pe acest blog există până în prezent un singur text preluat din altă parte, AICI, text pe care autorul este semnat şi sursa citată, text pe care nu mi-am arogat vreodată un merit. Este singurul copy-paste pe care îl găsiţi aici.

- Sunt acuzat (cel puţin cred că la mine se referă tipul care a lansat acuza) undeva într-un comentariu că am înjurat pe cineva de mamă. N-am făcut-o şi nici nu o voi face, unii ştiţi din ce motiv. În schimb am fost jignit pe blogul meu şi nu am şters comentariile, tocmai pentru a nu le nega existenţa într-o discuţie care nu avea de ce să degenereze într-atât.

Scuze, Andreea, respect Petru, baftă Bogdan.

Hooopa, mi-au plagiat titlul blogului

Sunt nişte băieţi care au uitat să se intereseze dacă există sau nu "Blogul de Rock" şi au decis să şi-l facă pe-al lor sub acelaşi nume dar în propria variantă la adresa asta: http://demaio.info/

Sorry, dar Blogul de Rock există deja.

Omul care a luat cu el în mormânt epoca hippie

"Love and peace", cuvinte care au trezit una din cele mai mari mişcări sociale, care au născut "flower power"-ul Americii şi au trezit poate cel mai important fenomen din istoria muzicii: Mişcarea hippie, exprimarea generalizată a rock 'n roll-ului şi mişcarea pură a rebeliunii împotriva violenţei, cu un concert Woodstock (15-18 august 1969, lângă New York) la apogeu devenit peste ani o icoană a culturii pop. Mişcarea hippie a "murit" însă la numai patru luni de la cele "3 Days of Peace & Music", odată cu o încercare de reeditare a Woodstock-ului, de data aceasta pe coasta de vest a Americii, la San Francisco.

Concertul fusese planificat de The Greatful Dead, iar The Rolling Stones (care nu a fost invitată la Woodstock) urma să fie highlight-ul evenimentului, însă organizarea s-a lovit de mai multe impedimente. Locaţia a fost schimbată în mai multe rânduri, iar cu numai două zile înainte de concert s-a ajuns la o decizie finală: Altamont Speedway.
Din lipsa aprobărilor şi dezordinii, poliţia nu a mai asigurat ordinea, The Greatful Dead s-a retras din organizare, lumea se strângea deja în San Francisco venită de peste tot şi The Rolling Stones a rămas cu acest concert de definitivat.
Pe baza unor experienţe trecute cu un club de bikeri englezi şi pe recomandarea celor de la The Greatful Dead, the Stones au angajat pentru ordine banda de motociclişti Hell's Angels, plătindu-le acestora 500$... în bere.

300.000 de oameni au venit la "noul Woodstock", însă, pe baza consumului de alcool şi de droguri, pe tot parcursul acelei zile lucrurile au degenerat continuu, au apărut violenţe în mulţime, iar formaţiile au făcut mai multe apeluri la calm de pe scenă. Inutil, publicul devenise prea agitat, Hell's Angels deveniseră agresivi după ce hipioţii le-au răsturnat câteva motociclete, s-au înarmat cu lanţuri şi tot ce au avut la îndemână, iar unii au încercat să intre peste mulţime cu motocicleta.



Nici muzicienii nu au scăpat prea uşor. Marty Balin (Jefferson Airplane) a fost făcut KO după un pumn în faţă primit de la un Hell's Angel, iar Denise Jewkes, solista unei trupe locale, s-a ales cu o fractură craniană după ce a fost lovită în cap de o cutie de bere aruncată din public.

The Greatful Dead au refuzat să mai urce pe scenă şi au plecat, iar odată cu lăsarea serii, a început reprezentaţia Stones-ilor. În faţa scenei, una de aproximativ un metru înălţime, s-au bulucit instant câteva mii de oameni, Hell's Angels au ripostat şi s-au creat primele meleuri de bătaie. Mick Jagger, vizibil marcat, a întrerupt concertul la câteva acorduri de la startul piesei "Sympathy for the Devil", a ameninţat cu retragerea de pe scenă, dar evident asta nu se putea întâmpla. La numai câteva minute distanţă, în timpul melodiei "Under My Thumb" (nu în timpul "Sympathy for the Devil", cum preciza în cronica acelui concert revista RollingStone), s-a produs incidentul care avea să fie propagat în timp ca moment marcant pentru finalul perioadei hippie.

"Cheia" a fost Meredith Hunter, un adolescent afro-american de 18 ani, venit la Altamont cu iubita lui caucaziană, elemente importante pentru că au existat teorii rasiste pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. Indiferent de flower power, o fată albă la braţ cu un bărbat de culoare reprezenta o situaţie puţin tolerată, iar într-o bandă de motociclişti aproape deloc. Murdock, porecla lui Meredith Hunter, a fost ucis de un membru al Hell's Angels, înjunghiat la câţiva metri de scena pe care cântau Jagger & co. Una din camerele care filmau concertul a surprins întregul scandal iar imaginile aveau să fie înglobate într-unul din cele mai tulburătoare documentare despre rock 'n roll, "Gimme Shelter". În filmare, se vede un pistol pe care Hunter l-a scos din haina sa, apoi într-o secundă, Alan Passaro, un membru Hell's Angels, a sărit peste el, l-a prins cu o mână pe Meredith iar cealaltă mână a fulgerat de două ori cu o lamă în spatele hipiotului. "It's a classic street-fighter's move, beautifully executed" (John Burks, în articolul "Rock & Roll's Worst Day", RollingStone).



Pentru moartea lui Meredith Hunter există mai multe teorii. Înainte de a fi pozat într-o victimă inocentă, este bine de spus că băiatul era membrul unei bande de cartier din Los Angeles, pe atunci denumită "club", East Bay Executors, iar autopsia a dezvăluit urme de injecţii pe braţele sale şi droguri în sânge în momentul morţii. Ok, pe de altă parte, erau alte vremuri şi la Altamont probabil că nu exista persoană "trează" în acea zi.
Passaro, ucigaşul lui Hunter, care adunase şi alte condamnări şi până la moartea lui a mai adăugat câteva, a fost acuzat de crimă şi la trei ani a fost achitat pentru auto-apărare. În achitarea lui a contat foarte mult şi faptul că Murdock avea şase răni de înjunghiere, deşi pe înregisttrare s-a văzut că Passaro lovise de numai două ori. Ceea ce duce la un scenariu: Meredith Hunter intrase într-o altercaţie mai devreme cu Hell's Angels, s-a dus la maşina sa de unde a luat pistolul pentru a se răzbuna şi s-a întors lângă scenă însoţit de Patti, iubita lui. Ideea avea să îl coste viaţa, dar nici ancheta de atunci, nici o anchetă mult mai recentă nu au putut găsi un al doilea criminal. Ambele s-au încheiat cu concluzia că Passaro este totuşi autorul celor şase înjunghieri, mai ales că după ce Hunter a picat rănit la pământ a existat o îmbrânceală generală a Hell's Angels în jurul tânărului.
De altfel Patti, care ulterior avea să spună că într-adevăr, Hunter a făcut un drum până la maşină, dar pentru a o chema să vadă concertul Stones. Nu a precizat vreodată că ar fi fost rănit în acel moment. Din declaraţiile apropiaţilor, Murdock avea mai mereu o armă de foc la el.

Crima, investigaţiile, existenţa înregistrării şi implicarea unei organizaţii precum Hell's Angels a provocat în acea vreme mai multe ameninţări cu moartea pentru cameramani, organizatori şi alte persoane, iar zvonul că Hell's Angels a stabilit un preţ pentru "capul" lui Mick Jagger este şi acum de actualitate.
The Rolling Stones, proprietarul de la Altamont Speedway şi alte câteva persoane din organizare au fost la un moment dat suspicionate de complicitate la crimă, dar achitarea lui Passaro pentru auto-apărare a eliminat acuzaţiile. Mama lui Meredith Hunter a pornit şi ea o acţiune în instanţă împotriva Stones-ilor, cerând despăgubiri de 500.000$. S-a ajuns la o înţelegere pentru o sumă mult mai mică, 10.000$.

Contrar evenimentelor, poate că nu este nici prea mare vina Hell's Angels pentru ceva. Li s-a dat o putere pe mână mult prea mare, iar multe incidente au fost create de ei pentru că au avut cum să le creeze, pentru că era în natura lor să le creeze. Apoi erau evident depăşiţi de situaţii, numeric şi moral. La trei patru sute de mii de fani, nu aveau cum să facă faţă aproximativ 300 de bikeri. Era de aşteptat ca în momentul în care apar tensiunile, Hell's Angels să se apuce să spargă capete pentru a da exemple, mai ales că au avut de-a face şi cu unii spectatori complet "deraiaţi". Însă lovirea muzicienilor, cum au păţit cei de la Jefferson Airplane, a dus de asemenea la o situaţie degenerantă.

Deci vina The Rolling Stones? Poate... vă voi oferi în schimb o singură declaraţie dată de Keith Richards la scurtă vreme după concertul de la Altamont în publicaţia Evening Standard, preluată de RollingStone Magazine. Ar trebui să fie suficient pentru un răspuns corect:
"The violence just in front of the stage was incredible. Looking back I don't think it was a good idea to have Hell's Angels there. But we had them at the suggestion of the Grateful Dead. The trouble is it's a problem for us either way. If you don't have them to work for you as stewards, they come anyway and cause trouble"
În afară de această declaraţie de la Keith, de-a lungul timpului, membrii formaţiei The Rolling Stones au evitat subiectul pe cât posibil şi mai există o singură reacţie venită de la Mick Jagger la câteva ore după concert:
"I know San Francisco by reputation. It was supposed to be lovely here ­ not uptight. What happened? What's gone wrong? If Jesus had been there, He would have been crucified." Mick Jagger, conform Esquire.com, în articolul "Aquarius Wept", de Ralph G. Gleason

Pe lângă Hunter, la Altamont au mai murit doi oameni călcaţi de o maşină, iar un altul s-a înecat într-o canalizare. Alte zeci de persoane au fost bătute de Hell's Angels, şi rănite.
Acestea sunt urmările directe, însă mai importantă decât toate acestea a fost consecinţa indirectă a concertului de la Altamont. Epoca hippie murise odată cu Meredith Hunter. "Love and peace" de la Woodstock fusese îngropat în bătăi şi ură, toleranţa fusese înlocuită de intoleranţă. "Irrational violence", aşa a fost caracterizat concertul de presa vremii. Au fost suficiente greşelile de organizare şi atitudinea Hell's Angels care au încercat să impună prin forţă şi duritate o lege proprie tinerilor care refuzaseră atâtea legi, celor care se răzvrătiseră, schimbând radical o societate prin mişcarea hippie.
GYJPF7BGP4WR

Chinese Democracy, intre prejudecata si evidenta

(text scris in 21.12.2008)

Guns N' Roses a lansat de o luna noul album. Din vechea trupa a ramas Axl Rose si cam atat. "Chinese Democracy" apare la 17 ani distanta fata de precedentul album de studio, "The Spaghetti Incident" si, cum era normal, si-a facut cale prin topurile rock actuale.

Dupa o ascultare, "noul" GNR suna mai dezordonat, pare mai zgomotos si tocmai de aceea parca a mai pierdut din forta pe care trupa o emana in trecut. Bateria are un rol mai mic, nu mai dicteaza ritmul cum se intampla in piese precum "You Could Be Mine", "Double Talkin' Jive", "Paradise City" etc. In majoritatea cazurilor, solourile de ghitara sunt mai tulburi, s-au rarit si parca le lipseste ceva. Piesele par mai monotone, nu apar ruperi de ritm si urmeaza trendul hard rockului actual, adica o suprapunere totala a instrumentelor folosite in piesa, plus o zbieratura de voce. Pe scurt, personal, as fi dorit sa vad (aud) mai multa inventivitate in piesele de pe Chinese Democracy.
Dar daca renunt la comparatia cu vechiul GNR, cu ce a fost si nu mai este, "Chinese Democracy" imi place.
In evidenta mi-au iesit piesele "Madagascar" si mai ales "Sorry", chiar daca nu se inscrie tocmai in tiparul GNR, vechi sau nou.

Albumul este din punctul meu de vedere unul bun spre foarte bun, dar ii lipseste exact acel luciu metalic, este ca o masina scumpa vopsita neglijent. Peste toate, m-a impresionat ca trupa mai poate sa produca muzica sub acelasi nume, in ciuda faptului ca Axl Rose este singurul ramas in ea.

Din 300

(text scris in 5 iulie 2007 pe defunctul Yahoo 360)

Am vazut si eu saptamana trecuta deja mult prea celebrul (oricum, mai mult decat merita) film "300".

Animatia, grafica si imaginea, laudata de toata lumea, mi s-a parut mereu mult prea galbena si uneori era vizibil ireala, se vedea prea bine ca "e pe calculator".

Lupta ca principala ocupatie si promovarea perfectiunii fizice aduce totusi in sistemul de lupta mult prea putine arme. Spartanii au doar sabii, sulite, scut si coif. Nu au topoare, pumnale, de arcuri nu mai spun, catapulte, nimic.

Desi cultul razboiului este atat de dezvoltat la spartani, in film au loc fapte ca tradarea clasica (Leonidas trebuia sa stie ca acel cocosat il va trada, trebuia sa il omoare daca il refuza). Poteca ascunsa nu este pazita nici macar cu un soldat care sa faca de garda, in orice eventualitate. Rolul atenienilor, desi prosti in ale razboiului, este diminuat si ridiculizat, desi ajutorul lor militar poate fi folosit altfel (cu arcul si fierarii stiu sa traga). Ma rog, pregatirea terenului dinainte, o chestie esentiala pe vremuri, este complet neglijata: otravirea fantanilor si a apelor, arderea campiilor, nimic nu se intampla din acestea.

Moral, psihologic, regina nu avea cum sa accepte un asemenea compromis, adica sa se culce cu tipul acela pentru a se trimite intariri ca sa nu ii moara sotul. Nu ea e cea care ii cere: "vii pe scut"? Faptul ca il dovedeste pe tradator nu o iarta, ea trebuia sa se sinucida, in coordonatele morale extrem de inalte ale filmului. In alta situatie, codul moral in care a fost crescut si in care a fost educat "Capitanul" armatei, el nu si-ar fi permis vreodata sa strige intr-un moment de minima tensiune militara "fiule", dar pe un camp de lupta. Era conditionat sa nu o faca. Si in acelasi cod militar, "fiul" nu putea raspunde pe moment decat printr-un fel de reactie violenta, fie ca era o imbratisare a tatalui, fie o decapitare. In niciun caz o amortire.

In fine, Xerxes trebuia sa moara la final, sulita aia trebuia sa i se infiga in mijlocul fruntii, sa ii plesneasca in doua parti capul si provoace caderea Imperiului care "unea lumea". A, da, tot ca o greseala esentiala militara, sulita care ii dezbina doar obrazul lui Xerxes nu e otravita. Ce tampit si Leonidas...
Doar incurajarea "Tonight we dine in hell" mi se pare extrem de potrivita.

"Gladiatorul" a fost mult mai reusit.

Uneori am rescris rockul

(text scris in 14 mai 2007 pe defunctul Yahoo 360)

Ca tot romanul, si eu m-am nascut poet si de-a lungul vietii am avut destule interventii neavizate asupra textelor anumitor piese pe care nu le intelegeam si le dadeam eu alte sensuri.

Printre primele versuri in engleza greu de inteles (pentru mine) erau cele de la Manowar, de pe "Triumph of the steel". Albumul asta mi-a ridicat niste mari dileme la varsta de 12 ani. Adusese sora-mea o caseta acasa si dupa ce am ascultat putin, ma speriasem ca imi placea si ma atragea "asemenea muzica". Nu stiu de ce, ramasesem cu impresia ca e rau sa ascult caseta aia, ca sunt satanisti (probabil ca cineva facuse la un moment dat o remarca si mi-a ramas infipta atunci in gandire). La subiect, cand am redescoperit Manowarul si am citit versurile, ma miram "cum naiba am inteles eu" niste bazaconii complete? Dar vorba lui frate-miu, unele interpretari gresite sunau mai bine decat originalul.

Apoi Nirvana este o alta provocare pentru inventatorul de versuri din mine. Chiar si acum, dupa ce am citit de vreo cateva ori textele pentru "Smells like teen spirit", Lithium samd fredonez tot inventiile mele.
In fine, LA Woman, de la Doors, a fost un mister. Multi ani de zile, "Mister Mojo risin' " a fost pentru mine "It's a full moon risin' " sau "It's a motor runnin' ". Mai inventasem cuvinte si la alte piese, cum ar fi "The End".

PS: Nu mai zic despre interpretarile gresite din piese cantate in romana, de la Cargo sau Iris.

10 lucruri despre AC/DC

1. Originile trupei
AC/DC s-a format în Sydney (Australia), în anul 1973. Formula iniţială a fost cu Malcolm Young, Angus Young, Colin Burgess (baterie), Larry van Knedt (bass), Dave Evans (voce). Din cauza fobiei sale de a cânta în public, ultimul a avut o perioadă extrem de scurtă în trupă, fiind înlocuit în 1974 de Bon Scott, până atunci şoferul formaţiei.

2. De unde vine numele de AC/DC?
Margaret, sora fraţilor Young, le-a propus fraţilor ei acest nume după ce a văzut o etichetă pe un aspirator (FOARTE IMPORTANT: există şi varianta în care aspiratorul era de fapt o maşină de cusut :)) ). “Avea de-a face cu electricitatea şi ni s-a părut un nume potrivit”, s-a confesat mereu Angus Young. La alegerea numelui, membrii trupei au ignorat conotaţia bisexuală, iar după ce au cântat în deschidere pentru Lou Reed, au primit o mulţime de invitaţii de concert în cluburile gay.

3. De ce poartă Angus uniforma şcolară?
Legenda cunoscută este că Angus Young venea la repetiţiile formaţiei direct de la şcoală, însă este vorba mai mult de o romanţare făcută de Atlantic Records când au lansat trupa. Mai exact, pentru a produce puţin mai multă vâlvă, A.R. l-au anunţat pe Angus ca născut în 1959, când de fapt el s-a născut la 31 martie 1955. Totuşi, Angus a purtat într-adevăr uniforma la repetiţii venind direct de la şcoală, dar în alte trupe din care a făcut parte înainte de a se înfiinţa AC/DC.
Până acum, cred că deja aţi ghicit cine a avut ideea ca el să poarte uniforma. Normal, Margaret, sora fraţilor Young. Până atunci, Angus a mai purtat şi alte costume inedite la începuturile formaţiei, apărând pe scenă costumat în Zorro, Spiderman sau Superman (pentru care avea pe scenă şi o cabină telefonică unde se schimba. Michael Browning, fostul manager, îşi aduce aminte că Angus s-a blocat o dată în acea cabină).

4. Venirea lui Brian Johnson, o alegere a lui Bon Scott?
Într-un fel, actualul solist al AC/DC a fost ales chiar de fostul solist, decedat în 1980. După tragicul eveniment, formaţia a primit de la un fan o înregistrare a trupei Geordie cu piesa “Hope You Like It”, acesta considerând că Brian Johnson s-ar potrivi perfect pe stilul AC/DC. Trupa l-a chemat pe solist la audiţii şi l-a angajat. Coincidenţă, Bon Scott s-a mai întâlnit cu Johnson în 1973, când Bon făcea parte din formaţia Fraternity, cu care a cântat în deschiderea turneului Geordie din Europa. În acel moment, Bon Scott a declarat despre Brian Johnson că îl consideră un solist extraordinar.

5. Trei referinţe în numele lui Bon Scott
Bine, poate este incorect spus. Bon este şi acum viu în memoria fraţilor Young, sunt multe momente şi acum care fac referire la fostul solist al AC/DC. Dar sunt două piese dedicate exclusiv lui pe albumul făcut la câteva luni de la decesul lui Scott, „Hells Bells” şi „Back in Black”. Nu doar fraţii Young au promovat în timp cultul pentru Bon. Chiar Brian Johnson, succesorul solistului şi actualul frontman al AC/DC, are un gest propriu. Din respect, Brian niciodată nu a interpretat piesa „It’s a long way to the top (If you wanna rock ’n’ roll)”. Şi nici nu o va interpreta.

6. Back in Black, cel mai vândut album all-time
Cu aproximativ 50 de milioane de copii vândute în toată lumea, „Back in Black” este cel mai vândut album din istorie al vreunei trupe, nu doar al AC/DC. A bătut vânzările Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd şi orice altă formaţie, iar într-un top al tuturor albumelor, numai Thriller al lui Michael Jackson s-a vândut mai bine (mult mai bine, aproximativ 110 milioane). Totuşi, cele mai valoroase albume, conform mai multor surse, sunt considerate „Higway to Hell” şi „Powerage”.

7. Rosie nu este o simplă invenţie
„Wanna tell you a story
'Bout a woman I know
When it comes to lovin'
Oh, she steals the show
She ain't exactly pretty
She ain't exaclty small
42-39-56
You could say she's got it ALL!”

Piesa este scrisă de Bon Scott în amintirea unei femei IMENSE din Tasmania, după ce solistul a petrecut cu ea o noapte de pomină. La câţiva ani, s-au întâlnit într-un turneu. “Rosie” slăbise mult, iar Bon a fost dezamăgit de noul ei look.

8. “The Jack” nu este o piesă despre poker
Poate că nu este o noutate pentru toată lumea, dar până nu de mult eram convins că piesa asta este despre un joc de poker al unui fraier de Vegas. “The Jack” este un termen folosit în Australia pentru anumite boli venerice, mai exact gonoreea. Cântecul îşi are originile în primii ani ai trupei AC/DC, când membrii trupei şi-au împărţit mai multe femei şi, se pare, câteva boli venerice.

9. AC/DC l-a făcut pe Noriega să se predea
În ianuarie 1990, când oficial armata USA a atacat Panama pentru a înlătura dictatura Generalului Manuel Noriega, acesta s-a retras sub protecţia diplomată oferită de o misiune a Vaticanului. Pentru a-l scoate din ascunziş, americanii au difuzat zile la rând muzică rock la o staţie de amplificare şi au supus misiunea papală la un adevărat bombardament fonic. În plus, se ştia pe atunci că Noriega urăşte rockul. Cea mai intens difuzată formaţie în acţiunea armatei americane a fost AC/DC. Noriega s-a predat după câteva zile.

10. Van Halen, rivalul tradiţional
Au stiluri diferite şi folosesc instrumente diferite, dar sunt mii de siteuri şi comparaţii între Angus Young şi Eddie van Halen. Fanii AC/DC îl denigrează pe EVH, fanii EVH îl denigrează pe Angus, cei doi şi-au trimis mereu “dulceţuri” în fel şi fel de interviuri. De unde până unde? În puzderia de comparaţii şi opinii personale, am găsit o singură informaţie. Totul se trage de la un concert care a avut loc în urmă cu mai bine de 30 de ani, când cei doi au avut un conflict fizic. Cine a început? Nu ştiu, dar cică Eddie şi-a cam luat-o pe coajă.