Cele două cântece pe care România nu are voie să le uite

 Ieri s-a făcut un an de când m-am găsit în centrul Timișorii. Eram la sediul asociației ALTAR, alături de oameni care veniseră să aprindă o lumânare pentru cei care au murit la Revoluție. Erau peste o sută de tineri în curtea micuță, holul exterior, scările și etajele înalte ale clădirii adăposteau alte câteva zeci de oameni. Se lua cuvântul și se spuneau mărturii, se țineau discursuri scurte din partea fiecăruia care avea ceva de spus. O poezie spusă de un băiat cu sângele clocotind în vene s-a ridicat peste toți și auzeam cel mai dureros blestem aruncat asupra sistemului care dominase România până în urmă cu 21 de ani.

Am vrut să iau cuvântul dar m-am temut. Mi-am găsit motive, mi-am spus că sunt ziarist și am mers acolo pentru un articol, nu pentru a ieși în față, că sunt alții mai drepți care să vorbească și să spună ce gândesc, că sunt copii care abia fac 18 ani și știu să spună mulțumesc celor care au murit pentru ei.

Dar mi-a fost teamă. Nu puteam să spun că la șase ani, stăteam în casă și plângeam pentru că Tovarășul este în pericol. Nu înțelegeam de ce părinții mei sunt amândoi pe stradă și strigă cu alte mii de oameni ”jos Ceaușescu”. Pentru că sistemul lucra încă de pe atunci și la grădiniță aveam un tablou imens cu portretul lui, iar cărțile aveau în ele aceeași imagine, prima după copertă. În grădiniță învățam ”Trei culori” și poezii dedicate Supremului – cine știe, poate că unele erau scrise de Adrian Păunescu. Am înțeles la câteva zile ce a însemnat Revoluția și în 1989 a fost primul Crăciun, revelion pe care îl țin minte în detaliu. Peste tot, oamenii renăscuseră. Văd chipurile lor fericite în memorie și mă gândesc acum la situația de atunci. Doctrina pornea în acel moment de la primul an de viață și, dacă aceia care trăiseră fără ea lăsau totul pe mâna generațiilor viitoare, românii poate că ar fi șters complet cuvântul ”libertate” din dicționar.

Sigur, atunci nu cred că știa cineva exact ce este această libertate, dar toți acei români ieșiți în Decembrie 89 în stradă aveau o dorință comună. Și aceea s-a împlinit, iar pentru asta, mă simt dator. Noile generații le datorează totul, pornind de la internet până la dreptul de a vedea lumea asta așa cum este ea. Fără Revoluție, poate că nu mai eram cel de azi în proporție mai mare de 90%.

Și, pentru cei care nu înțeleg rostul Revoluției, le pot doar recomanda doar să asculte și să pătrundă durerea din două cântece pe care România nu ar trebui să le uite vreodată: ”Vino Doamne” – Vali Sterian (apropo, nu vedem niciodată o știre despre oamenii care îi aprind o lumânare la mormânt) și ”Timișoara” – Promusica. 

 

De ce a fost Lennon atât de mare

Sincer, n-am fost vreodată un fan John Lennon și cu atât mai puțin al Beatles-ilor. Recunosc piesele, pe unele le cunosc, dar parcă prea mare fâs a fost în jurul lor tot timpul, inclusiv acum. Beatles intră în categoria USA (știu că sunt britanici), Michael Schumacher, FC Barcelona și Shakespeare, adică prea perfecți, prea populari, prea mari...

Însă iată că se fac 30 de ani de la moartea lui John Lennon și în continuare știrile acestea trezesc atenția tuturor, cum nu au trezit-o alte comemorări similare... Bon Scott, Brian Jones, cu anumite rezerve Jimi Hendrix și cu mari rezerve Jim Morrison.

De ce e Lennon așa mare? Pentru că a murit împușcat? Pentru că Beatles a fost o imensitate? Pentru că a scris ”Imagine”? Cu siguranță că vor fi oameni care să răspundă afirmativ la fiecare posibilitate, care să răspundă afirmativ la toate posibilitățile, care să vină cu propriile variante. Și tocmai din cauza acestor variante a fost - ba nu, este - Lennon atât de mare. RIP.

No bis Tankian

Am văzut în week-end concertul lui Serj Tankian de la Sibiu. Şi nu m-a mişcat. Pentru fani, o fi fost altceva, şi poate tocmai de aceea mi-a lăsat un gust şi mai amar concertul. Nu plătisem biletul pentru că la Sibiu încă nu ştiu oamenii să organizeze un concert fantastic. Puteai sta lângă gard şi să vezi sau să asculţi tot, aşa cum am făcut eu. Nu, nu mă mândresc cu asta, dar nu aş fi plătit pentru Serj 50 de euro nici dacă aveam loc pe scenă. Concertul? De festival. Omul şi-a cântat doar piesele lui, nimic de la SOAD, a insistat enorm pe frumuseţea publicului şi pe legătura Estului Europei cu Armenia, ţara lui şi locul lui, dar a pierdut din vedere un lucru. Vorbele trebuie susţinute de fapte. O oră şi douăzeci, aşa cum zicea Sile, a stat pe scenă, după care a plecat, a stins tot şi dus a fost. Degeaba strigau şapte-opt mii de oameni după Serj, că nu a mai urcat pe scenă pentru un bis. Cât de real a fost spectacolul Serj Tankian, din moment ce mai bine de o oră a insistat pe căldura şi frumuseţea publicului, dar i-a făcut pe plătitorii de bilet să mai plătească o dată pentru cei ca mine care stăteau pe lângă gard, prin refuzul bis-ului? Sau poate că nu acesta a fost motivul, poate că avusese o zi proastă, dar la un asemenea nivel, cine îşi permite o zi proastă, aşa cum remarca Iza?
Nu, Serj Tankian mi s-a părut fals, la fel ca temele sale, la fel ca prezenţa lui în muzică, la fel ca imaginea pe care şi-a creat-o sau i-a fost creată. Păcat de ArtMania, acolo unde la anul se anunţă Rammstein, dar nemţii refuză momentan pe drept cuvânt, pentru că nu au o organizare adecvată.

 Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Regele Americii

Anglia desi are ca forma de guvernare monarhia nu are rege, ci doar regina. America (USA) este o republica federala si totusi are un rege. Avand in vedere ca este un blog de muzica rock si nu nu unul de stiinte politice probabli v-ati prins ca este vorba de Elvis Presley.
Nu a fost niciodata Elvis unul din artistii mei preferati si nu cred ca ar avea loc in top 25 pentru mine, dar a fost rege. Mi-a demonstrat ca a fost rege intr-o intalnire a lui cu membrii Led Zeppelin. Nu in intalnirea cu Page si Plant, ci in intalnirea cu John Paul Jones si managerul formatiei, Richard Cole.
Intalnirea a fost la Elvis acasa si acesta era deja in pijamale si pregatit sa urce la etaj cu prietena sa. Din momentul in care au intrat in casa, Richard a fost galagios si a pus cuvantul "fuck" in toate propozitiile spuse. Elvis l-a privit si i-a spus ca ar aprecia daca Richard ar avea grija la limbaj cat timp este de fata prietena sa. In casa s-a facut foarte liniste si dupa cateva minute Elvis a decis sa sparga gheata. L-a intrebat pe Richard daca poate sa vada ceasul pe care il purta.
Richard i l-a intins si a spus ca daca ii place poate sa il pastreze.
-Are vreo importanta deosebita pentru tine? a intrebat Elvis.
-Are ceva valoare sentimentala, Atlantic Records ni le-a dat. A raspuns Richard.
-OK, atunci multumesc. A raspuns Elvis.
Totusi, Elvis dupa cateva minute a urcat la etaj si s-a intors cu un alt ceas, o adevarata bijuterie plina cu diamente si i-a spus: "Ia-l pe asta la schimb".
Nu stiu daca Richard s-ar fi putut gandi vreodata ca va pierde ceasul atat de usor, dar asa se intampla cand uiti ca vorbesti cu regele.
Daca as fi fost eu in locul lui Richard mi-ar fi placut mai mult ceasul primit de la Elvis decat cel de la Atlantic Records. Pana la urma Atlantic Records sunt o casa de discuri, iar Elvis este Regele.

Din rockul pe care nu-l ştiaţi: Survolaj

Blues-rock, tentă de jazz, puţină influenţă grunge şi texte care îţi prind mintea într-un joc de cuvinte extrem de inteligent, un joc de cuvinte care te duce insesizabil spre starea de spirit transmisă în melodii. Cam asta ar trebui să fie Survolaj, o trupă despre care auzisem prin 2007, dar care se înfiinţase mult mai devreme, în 1987, la Timişoara.

Acustic, Survolaj păstrează în ambele sale perioade acel sunet tipic rockului românesc, puţin dezordonat (sau poate prea ordonat?), unul care poartă însă cumva istoria nescrisă a repetiţiilor în cine ştie ce locuri făcute cu teama de vreo represiune. Textele în schimb poartă mereu mesajul, îl scot în faţă, îl expun dezbaterii, gândirii fiecăruia. Evident, păstrează sarcasmul şi critica puternică existentă în rockul românesc, dar totul e transmis în cuvinte altfel aranjate. Cred că dacă Survolaj ar vrea să cânte despre futerea politică din ţara asta, n-ar scoate în veci o piesă asemănătoare cu "Bagă-ţi minţile-n cap" de la Cargo. Nu, Survolaj nu te-ar obosi şi nu ţi-ar urca tensiunea, să te trezeşti cu spume la gură şi gata de o revoluţie pentru vreun motiv social. Ar îmbrăca altfel mesajul, ar fi puţin amuzant şi te-ar face să zâmbeşti cumva, sau măcar să spui "ce vers tare".

Dar tot nu v-am spus ce mi-a plăcut poate cel mai mult atunci când am descoperit trupa. Era interpretarea relaţiilor sentimentale avute de oameni. "Cel mai iubit duşman al meu", nu-i aşa că e genială expresia? Şi cât poate fi de reală...
Până să citesc un vers scris de Daniel Silvian Petre, până să nu aud câteva piese de la Survolaj, nu cred că am realizat vreodată, într-un mod conştient, că un reproş poate să transmită de fapt un puternic "te iubesc", sau invers.







Foto: www.radiolynx.ro

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Junk-music

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat când vede un top în care coco-jambo-urile se înghesuie pe primele poziţii, când un om se pierde în superficialitatea unor deşeuri muzicale ascultate la căşti, sau, şi mai rău, pe stradă, pe tren, în autobuz, la difuzorul telefonului.

Am fost în concediu. Unul în care m-am plimbat mult prin ţară. Mai întâi nevoit de unele probleme personale, apoi din plăcere, mi s-a deschis pofta de umblat în primăvara asta şi cred că în ultimele două luni depăşesc lejer 5.000 de kilometri parcurşi. Pe trenuri, pe autobuze, cu maşini de ocazie... Mergând atât, am întâlnit mulţi oameni care, la rândul lor, călătoreau te miri unde. La fel ca şi mine, cel puţin cei mai tineri aveau un player sau un telefon încărcat de muzică pentru companie, pe ici colo mai citea cineva o carte, ziare...

Uneori, încercam să îmi dau seama ce ascultă tinerii în căşti, alteori îi găseam stând pe o bancă şi muzică dată tare pe telefon, în parcuri, pe alei, în faţa blocurilor tot mai triste ale României. Şi oamenii ascultau uneori piese care aveau ceva de spus, trupe cu mesaje puternice sau instrumentaţii geniale, dar pe de altă parte şi oameni rămaşi blocaţi în coco-jambo-uri estivale în cele mai ciudate locuri. Nu în discoteci sau petreceri, ci în singurătatea personală, în intimitatea fiecăruia.
De ce să asculţi singur(ă), pe tren, un album Andra de la cap la coadă? ce poate să ofere Ana Lesko, Oana Zăvoranu, Bambi, Candy, Cream (despre care, apropo, aş crede că a furat fără ruşine numele renumitei trupe britanice, dar sunt convins că nu a auzit despre Eric Clapton & co.)? Ce pot să găsească acei copii de generală într-o manea cântată pe o bancă în parc la telefonul mobil cu „taciped” luat de părinţii lor în rate? Ce poate să-ţi ofere în asemenea momente un house monoton, lung de ore întregi, cu aceleaşi efecte sonore şi cu trei cuvinte lungite mereu într-o distorsiune electronică a vocii?

Treptat, am ajuns să cred că românii şi-au pierdut, dacă au avut vreodată, cultura muzicală. M-am dus cu gândul la primele mele contacte muzicale pe care mi le amintesc. Sigur, eu am crescut cu rock-ul în preajmă, dar şi dacă nu ar fi fost aşa, nu aş fi putut asculta orice tâmpenie vândută pe TV sau pe radio ca hit. În paranteză, şi rock-ul are mulţimea lui de lăbăreală, valoarea certă nu o are orice trupă cu un set mare de baterii, trei chitări electrice şi un solist vocal puternic. De exemplu, orice solo scos de Van Halen păleşte în faţa a trei acorduri aşezate într-o secundă de Pink Floyd, pentru că tehnica pierde în faţa mesajului şi a sentimentului. Paranteză închisă.
Eu am crescut cu mica revoluţie muzicală a României de după decembrie ’89, când aveam aproape de mine persoane care m-au influenţat, dar şi departe de mine oameni ca Pittiş care ştiau să explice de ce o piesă este bună pentru cine voia să asculte, când lumea începuse să aibă acces la muzica pe care înainte o dobândea doar prin contrabandă cu viniluri pe la câte o vamă. Muzica pătrunsă în ţară s-a diversificat la fel de repede cu „oferta” media, dar treptat a apărut degradarea şi sunetul care oferă, de fapt, un mare nimic.

Eram pe un tren când am gândit aceste lucruri, când mi-am dat seama că oamenii nu pot face diferenţa între muzica marcată de mesaje puternice şi acele coco-jambo-uri. M-am întrebat, de ce? Gândul m-a dus din nou în primii ani de viaţă. De data asta, nu eram acasă să ascult o piesă sau pe cineva vorbind de măreţia unei formaţii, nu eram lângă radio să aud de ce, să zicem Stones-ii, sunt colosali. De data aceasta, în gând eram în clasa din şcoala generală, la o oră de muzică.

În faţa clasei, un profesor stă şi vorbeşte pedant despre măsura din muzică. Ne face să desenăm note pe portativ, ne spune care-i treaba cu diezul şi bemolul, apoi din CĂRŢILE de muzică stăm cu toţii şi copiem un portativ încărcat. Se termină ora, copiii salută cu toţii şi, pentru o săptămână, muzica e agrement dezordonat la cheremul fiecăruia, nu materie şcolară ascunsă în CĂRŢI. Nu ţin minte măcar o oră de şcoală în care, în clasă, să fi avut un casetofon sau un pick-up pe care să fie redată şi apoi explicată o compoziţie de orice fel, o compoziţie pe care să o înţeleagă fiecare, pe care să o înţelegem şi să o iubim. N-am ascultat vreodată o notă din Anotimpurile lui Vivaldi în toate orele acelea de muzică, dar am citit în cărţi despre bemoli şi game insipide. De ce nu ne-au explicat muzica?! De ce nu li s-a explicat copiilor muzica?

Se temeau că nu o vor înţelege? Se temeau că nu vom înţelege? Mozart a scris primul concert la şase ani, Beethoven a iubit muzica şi când a surzit. Poate că nu înţelegeam aşa cum scrie în CĂRŢI că trebuie înţeleasă muzica, dar poate că mulţi învăţam să o iubim, poate că mulţi învăţau să o iubească pentru ceea ce transmite, nu ca pe o formă fără fond.

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat că, în loc de un să zicem „Comfortably Numb” care te obligă să te evaluezi, să gândeşti, în căşti oamenii ascultă „I Know You Want Me”.











Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Judecata de Apoi a lui Ronnie James Dio

A fost adulat, apreciat de milioane de fani şi muzicieni, a fost un as într-un careu al Heavy Metal. Despre el s-au scris multe lucruri frumoase în ultimele zile, aşa că citiţi-le. Aici găsiţi o deviaţie de gândire. 
Imaginaţi-vi-l pe Ronnie James Dio faţă în faţă cu Sfântul Petru la porţile Raiului. Credeţi că de duminică până acum Sfântul Petru să fi făcut analiză pe texte şi versuri? Să fi studiat coperta albumului "Holy Diver"? Sau să ceară autograf? Până la urmă într-o judecată între bine şi rău, ce a fost Dio? Ce se întâmplă cu sufletul lui, în contextul în care acceptăm existenţa unei vieţi de după moarte în ideologia creştină? Sufletul lui nu ar avea cum să pătrundă în Rai. 

Se aud trei ciocănituri în poarta Raiului. Sfântul Petru se mişcă molcom, lasă pe o măsuţă un dosar gros pe care e scris "Ronald James Padavona", apoi deschide poarta.

- Ronnie, Ronnie... ne întâlnim în sfârşit. De zile întregi citesc la dosarul tău, nu arată bine.
- Da, viaţa mea n-a fost de Papă.
- Atâta lucru ştim şi noi, Ronnie, dar vezi tu, aici nu au intrat nici măcar ei toţi.
- Da, şi? Lasă asta, care e mersul pe aici?
- Trebuie să îţi spun că nu eşti printre preferaţii Şefului, e foarte supărat pe tine de mult timp.

- Şi de ce e supărat Şeful?

- Mai întrebi? Acum ia un număr de ordine, aşează-te lângă restul sufletelor şi rândul tău la Judecată veni-va negreşit. Ia-ţi dosarul cu tine, îţi va trebui.

Ronnie James Dio intră într-o anticameră. Are blugii tăiaţi, o geacă de piele şi tricoul negru scos din pantaloni. Se simte în sfârşit bine, după ce a scăpat de durerile cancerului care i-au măcinat trupul lăsat pe Pământ. Pe bancă, lângă el, stă un fetus avortat care nu are nicio faptă. Dosarul lui conţine o singură filă şi aia e neagră, fila păcatului originar. Verdictul în cazul său e clar, Raiul i se va închide. Condamnat dinainte de a se naşte. Lângă fetus, aşteaptă un bătrân care a trecut probabil de 80 de ani. Îi povesteşte unei femei despre nepoţii săi, despre cum şi-a construit el casa şi cât de mândru este de familia lui, cum a trăit el o viaţă alături de o femeie şi a respectat pentru a primi respect. Cum crede el în Dumnezeu şi cum mergea familia întreagă în fiecare duminică la biserică. În acest timp, stă anormal, lungeşte de mâneci şi încearcă să ascundă cumva un tatuaj cu svastica. Dosarul său are file colorate, unele sunt albe, unele sunt negre.

Femeia e chemată înăuntru la Judecată, iar în anticameră se face linişte. Imediat, e chemat fetusul. Se ridică în picioare, are cam 1.75 metri înălţime şi e perfect dezvoltat. După el, la câteva clipe, şi nazistul este chemat în sală şi apoi vine rândul lui Dio. 

După poartă, nu este o sală albă cu un birou de judecător şi Dumnezeu aşezat la el, ci o grădină cu alei pietruite şi încălzite de o lumină omniprezentă, fără sursă, în timp ce de-a lături se înghesuie miliarde de flori într-un colorit profund, parcă plutind una peste alta, fără să aibă o rădăcină. Se uită după bătrân, după femeie, după fetus, dar nu îi vede niciunde. Ronnie îşi dă seama că în faţă, pe potecă, îl aşteaptă cineva. E Dumnezeu. 

- Nu am crezut vreodată cât am trăit că voi ajunge la poarta Raiului, nu prea am dat importanţă existenţei lui, ştii asta?
- Da, ştiu, lumea nu mai crede în zilele astea.
- Am auzit că eşti supărat pe mine, te superi pe sufletele oamenilor fără să le îndrepţi. Nu ai de fapt puterea... ?
- Nu Ronnie, am puterea, dar ştii ce înseamnă liberul arbitru. Îţi alegi singur soarta.
- Da, dar scopul nu e să salvezi omul? De ce staţi toţi sfinţii şi faceţi dosare pentru suflete pierdute, în loc să vă implicaţi?
- Am încercat să ne implicăm, dar au ieşit din oameni fanaticii. A fost prăpăd. Noi nu ne mai implicăm. Rugăciunea unuia pentru un bine este nenorocirea altuia. Oamenii nu ştiu să se roage. Sincer, lucrurile s-au complicat prea mult. Acum nu mai ai un Adam şi o Eva, ai Internetul, îi ai pe fanaticii vărului Allah şi proverbele chinezeşti cu principiul Ying şi Yang. Aşa că fiecare trebuie să îşi facă drum şi să ajungă aici. Aici, discutăm.
- E grădina Ta?
- Da, se poate spune aşa...
- Dar suntem singuri. Nu rămâne nimeni în Rai?
- Spaţiul aici e nedefinit. Flămânzii cred pe Pământ că aici te vei îndestula, săracii cred că aici vor găsi averi. Unii cred că aici li se va cânta o muzică pe care n-au putut-o auzi vreodată. Toţi speră că aici vor primi ceva. Aici e altfel însă, nu e Pământul, dar cum le-aş putea spune că e ceva neimaginat. Vrei să vezi Pământul? Hai să ţi-l arăt.

Dumnezeu pleacă împreună cu Ronnie pe alee. După câţiva paşi, se opresc. Dumnezeu se apleacă şi îşi trece palma peste mulţimea de flori, apoi îngroapă palma între ele şi ridică una din mulţime. O ţine în palmă, dar ea nu îl atinge. Pluteşte în palma lui Dumnezeu. Ronnie priveşte atent şi recunoaşte imaginea Terrei. Acum înţelege. Se apleacă şi el puţin peste potecă şi se uită în stratul cu flori. De fapt nu sunt flori, sunt sisteme solare, sunt galaxii, sunt universuri şi lumi pe care niciun telescop nu le-a depistat. Cosmosul e în faţa lui, la picioare, universul este altceva decât şi-a imaginat oricine.
Dumnezeu îl întrerupe:
- Ai grijă să nu atingi nimic, vei provoca un dezastru în câteva galaxii. Înelegi, eu am creat asta, de aceea vă judec. Alţii ca mine au propriile lor reguli, au alte lumi, au alte grădini. Dar asta e cea mai frumoasă şi voi sunteţi cei mai frumoşi.

Uluit, Ronnie înţelege. A fost o mică parte dintr-un concurs pentru grădina cea mai frumoasă. Întinde dosarul şi Dumnezeu îl ia, apoi îl citeşte într-o clipire. Oricum nu contează ce e scris acolo, legile, faptele bune şi cele rele contează pentru a perpetua lumea de pe acea planetă minusculă pe care între timp Dumnezeu a ascuns-o înapoi în straturile de flori, acolo unde se mai ascund infinite lumi asemănătoare, cu reguli asemănătoare. Întreabă:
- Atunci ce poate fi până la urmă Raiul şi Iadul ("Heaven and Hell")?
- Ce să fie, Ronnie, este un album semnat Black Sabbath... Acum spune-mi, Ronald James, ce ţi-ai dori?
- Aş vrea să mă întorc pe Pământ.

SFÂRŞIT