Cautare

Tuesday, July 27, 2010

Regele Americii

Anglia desi are ca forma de guvernare monarhia nu are rege, ci doar regina. America (USA) este o republica federala si totusi are un rege. Avand in vedere ca este un blog de muzica rock si nu nu unul de stiinte politice probabli v-ati prins ca este vorba de Elvis Presley.
Nu a fost niciodata Elvis unul din artistii mei preferati si nu cred ca ar avea loc in top 25 pentru mine, dar a fost rege. Mi-a demonstrat ca a fost rege intr-o intalnire a lui cu membrii Led Zeppelin. Nu in intalnirea cu Page si Plant, ci in intalnirea cu John Paul Jones si managerul formatiei, Richard Cole.
Intalnirea a fost la Elvis acasa si acesta era deja in pijamale si pregatit sa urce la etaj cu prietena sa. Din momentul in care au intrat in casa, Richard a fost galagios si a pus cuvantul "fuck" in toate propozitiile spuse. Elvis l-a privit si i-a spus ca ar aprecia daca Richard ar avea grija la limbaj cat timp este de fata prietena sa. In casa s-a facut foarte liniste si dupa cateva minute Elvis a decis sa sparga gheata. L-a intrebat pe Richard daca poate sa vada ceasul pe care il purta.
Richard i l-a intins si a spus ca daca ii place poate sa il pastreze.
-Are vreo importanta deosebita pentru tine? a intrebat Elvis.
-Are ceva valoare sentimentala, Atlantic Records ni le-a dat. A raspuns Richard.
-OK, atunci multumesc. A raspuns Elvis.
Totusi, Elvis dupa cateva minute a urcat la etaj si s-a intors cu un alt ceas, o adevarata bijuterie plina cu diamente si i-a spus: "Ia-l pe asta la schimb".
Nu stiu daca Richard s-ar fi putut gandi vreodata ca va pierde ceasul atat de usor, dar asa se intampla cand uiti ca vorbesti cu regele.
Daca as fi fost eu in locul lui Richard mi-ar fi placut mai mult ceasul primit de la Elvis decat cel de la Atlantic Records. Pana la urma Atlantic Records sunt o casa de discuri, iar Elvis este Regele.

Monday, June 28, 2010

Din rockul pe care nu-l ştiaţi: Survolaj

Blues-rock, tentă de jazz, puţină influenţă grunge şi texte care îţi prind mintea într-un joc de cuvinte extrem de inteligent, un joc de cuvinte care te duce insesizabil spre starea de spirit transmisă în melodii. Cam asta ar trebui să fie Survolaj, o trupă despre care auzisem prin 2007, dar care se înfiinţase mult mai devreme, în 1987, la Timişoara.

Acustic, Survolaj păstrează în ambele sale perioade acel sunet tipic rockului românesc, puţin dezordonat (sau poate prea ordonat?), unul care poartă însă cumva istoria nescrisă a repetiţiilor în cine ştie ce locuri făcute cu teama de vreo represiune. Textele în schimb poartă mereu mesajul, îl scot în faţă, îl expun dezbaterii, gândirii fiecăruia. Evident, păstrează sarcasmul şi critica puternică existentă în rockul românesc, dar totul e transmis în cuvinte altfel aranjate. Cred că dacă Survolaj ar vrea să cânte despre futerea politică din ţara asta, n-ar scoate în veci o piesă asemănătoare cu "Bagă-ţi minţile-n cap" de la Cargo. Nu, Survolaj nu te-ar obosi şi nu ţi-ar urca tensiunea, să te trezeşti cu spume la gură şi gata de o revoluţie pentru vreun motiv social. Ar îmbrăca altfel mesajul, ar fi puţin amuzant şi te-ar face să zâmbeşti cumva, sau măcar să spui "ce vers tare".

Dar tot nu v-am spus ce mi-a plăcut poate cel mai mult atunci când am descoperit trupa. Era interpretarea relaţiilor sentimentale avute de oameni. "Cel mai iubit duşman al meu", nu-i aşa că e genială expresia? Şi cât poate fi de reală...
Până să citesc un vers scris de Daniel Silvian Petre, până să nu aud câteva piese de la Survolaj, nu cred că am realizat vreodată, într-un mod conştient, că un reproş poate să transmită de fapt un puternic "te iubesc", sau invers.







Foto: www.radiolynx.ro

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Monday, June 21, 2010

Junk-music

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat când vede un top în care coco-jambo-urile se înghesuie pe primele poziţii, când un om se pierde în superficialitatea unor deşeuri muzicale ascultate la căşti, sau, şi mai rău, pe stradă, pe tren, în autobuz, la difuzorul telefonului.

Am fost în concediu. Unul în care m-am plimbat mult prin ţară. Mai întâi nevoit de unele probleme personale, apoi din plăcere, mi s-a deschis pofta de umblat în primăvara asta şi cred că în ultimele două luni depăşesc lejer 5.000 de kilometri parcurşi. Pe trenuri, pe autobuze, cu maşini de ocazie... Mergând atât, am întâlnit mulţi oameni care, la rândul lor, călătoreau te miri unde. La fel ca şi mine, cel puţin cei mai tineri aveau un player sau un telefon încărcat de muzică pentru companie, pe ici colo mai citea cineva o carte, ziare...

Uneori, încercam să îmi dau seama ce ascultă tinerii în căşti, alteori îi găseam stând pe o bancă şi muzică dată tare pe telefon, în parcuri, pe alei, în faţa blocurilor tot mai triste ale României. Şi oamenii ascultau uneori piese care aveau ceva de spus, trupe cu mesaje puternice sau instrumentaţii geniale, dar pe de altă parte şi oameni rămaşi blocaţi în coco-jambo-uri estivale în cele mai ciudate locuri. Nu în discoteci sau petreceri, ci în singurătatea personală, în intimitatea fiecăruia.
De ce să asculţi singur(ă), pe tren, un album Andra de la cap la coadă? ce poate să ofere Ana Lesko, Oana Zăvoranu, Bambi, Candy, Cream (despre care, apropo, aş crede că a furat fără ruşine numele renumitei trupe britanice, dar sunt convins că nu a auzit despre Eric Clapton & co.)? Ce pot să găsească acei copii de generală într-o manea cântată pe o bancă în parc la telefonul mobil cu „taciped” luat de părinţii lor în rate? Ce poate să-ţi ofere în asemenea momente un house monoton, lung de ore întregi, cu aceleaşi efecte sonore şi cu trei cuvinte lungite mereu într-o distorsiune electronică a vocii?

Treptat, am ajuns să cred că românii şi-au pierdut, dacă au avut vreodată, cultura muzicală. M-am dus cu gândul la primele mele contacte muzicale pe care mi le amintesc. Sigur, eu am crescut cu rock-ul în preajmă, dar şi dacă nu ar fi fost aşa, nu aş fi putut asculta orice tâmpenie vândută pe TV sau pe radio ca hit. În paranteză, şi rock-ul are mulţimea lui de lăbăreală, valoarea certă nu o are orice trupă cu un set mare de baterii, trei chitări electrice şi un solist vocal puternic. De exemplu, orice solo scos de Van Halen păleşte în faţa a trei acorduri aşezate într-o secundă de Pink Floyd, pentru că tehnica pierde în faţa mesajului şi a sentimentului. Paranteză închisă.
Eu am crescut cu mica revoluţie muzicală a României de după decembrie ’89, când aveam aproape de mine persoane care m-au influenţat, dar şi departe de mine oameni ca Pittiş care ştiau să explice de ce o piesă este bună pentru cine voia să asculte, când lumea începuse să aibă acces la muzica pe care înainte o dobândea doar prin contrabandă cu viniluri pe la câte o vamă. Muzica pătrunsă în ţară s-a diversificat la fel de repede cu „oferta” media, dar treptat a apărut degradarea şi sunetul care oferă, de fapt, un mare nimic.

Eram pe un tren când am gândit aceste lucruri, când mi-am dat seama că oamenii nu pot face diferenţa între muzica marcată de mesaje puternice şi acele coco-jambo-uri. M-am întrebat, de ce? Gândul m-a dus din nou în primii ani de viaţă. De data asta, nu eram acasă să ascult o piesă sau pe cineva vorbind de măreţia unei formaţii, nu eram lângă radio să aud de ce, să zicem Stones-ii, sunt colosali. De data aceasta, în gând eram în clasa din şcoala generală, la o oră de muzică.

În faţa clasei, un profesor stă şi vorbeşte pedant despre măsura din muzică. Ne face să desenăm note pe portativ, ne spune care-i treaba cu diezul şi bemolul, apoi din CĂRŢILE de muzică stăm cu toţii şi copiem un portativ încărcat. Se termină ora, copiii salută cu toţii şi, pentru o săptămână, muzica e agrement dezordonat la cheremul fiecăruia, nu materie şcolară ascunsă în CĂRŢI. Nu ţin minte măcar o oră de şcoală în care, în clasă, să fi avut un casetofon sau un pick-up pe care să fie redată şi apoi explicată o compoziţie de orice fel, o compoziţie pe care să o înţeleagă fiecare, pe care să o înţelegem şi să o iubim. N-am ascultat vreodată o notă din Anotimpurile lui Vivaldi în toate orele acelea de muzică, dar am citit în cărţi despre bemoli şi game insipide. De ce nu ne-au explicat muzica?! De ce nu li s-a explicat copiilor muzica?

Se temeau că nu o vor înţelege? Se temeau că nu vom înţelege? Mozart a scris primul concert la şase ani, Beethoven a iubit muzica şi când a surzit. Poate că nu înţelegeam aşa cum scrie în CĂRŢI că trebuie înţeleasă muzica, dar poate că mulţi învăţam să o iubim, poate că mulţi învăţau să o iubească pentru ceea ce transmite, nu ca pe o formă fără fond.

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat că, în loc de un să zicem „Comfortably Numb” care te obligă să te evaluezi, să gândeşti, în căşti oamenii ascultă „I Know You Want Me”.











Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Thursday, May 20, 2010

Judecata de Apoi a lui Ronnie James Dio



A fost adulat, apreciat de milioane de fani şi muzicieni, a fost un as într-un careu al Heavy Metal. Despre el s-au scris multe lucruri frumoase în ultimele zile, aşa că citiţi-le. Aici găsiţi o deviaţie de gândire. 
Imaginaţi-vi-l pe Ronnie James Dio faţă în faţă cu Sfântul Petru la porţile Raiului. Credeţi că de duminică până acum Sfântul Petru să fi făcut analiză pe texte şi versuri? Să fi studiat coperta albumului "Holy Diver"? Sau să ceară autograf? Până la urmă într-o judecată între bine şi rău, ce a fost Dio? Ce se întâmplă cu sufletul lui, în contextul în care acceptăm existenţa unei vieţi de după moarte în ideologia creştină? Sufletul lui nu ar avea cum să pătrundă în Rai. 

Se aud trei ciocănituri în poarta Raiului. Sfântul Petru se mişcă molcom, lasă pe o măsuţă un dosar gros pe care e scris "Ronald James Padavona", apoi deschide poarta.

- Ronnie, Ronnie... ne întâlnim în sfârşit. De zile întregi citesc la dosarul tău, nu arată bine.
- Da, viaţa mea n-a fost de Papă.
- Atâta lucru ştim şi noi, Ronnie, dar vezi tu, aici nu au intrat nici măcar ei toţi.
- Da, şi? Lasă asta, care e mersul pe aici?
- Trebuie să îţi spun că nu eşti printre preferaţii Şefului, e foarte supărat pe tine de mult timp.

- Şi de ce e supărat Şeful?
- Mai întrebi? Acum ia un număr de ordine, aşează-te lângă restul sufletelor şi rândul tău la Judecată veni-va negreşit. Ia-ţi dosarul cu tine, îţi va trebui.

Ronnie James Dio intră într-o anticameră. Are blugii tăiaţi, o geacă de piele şi tricoul negru scos din pantaloni. Se simte în sfârşit bine, după ce a scăpat de durerile cancerului care i-au măcinat trupul lăsat pe Pământ. Pe bancă, lângă el, stă un fetus avortat care nu are nicio faptă. Dosarul lui conţine o singură filă şi aia e neagră, fila păcatului originar. Verdictul în cazul său e clar, Raiul i se va închide. Condamnat dinainte de a se naşte. Lângă fetus, aşteaptă un bătrân care a trecut probabil de 80 de ani. Îi povesteşte unei femei despre nepoţii săi, despre cum şi-a construit el casa şi cât de mândru este de familia lui, cum a trăit el o viaţă alături de o femeie şi a respectat pentru a primi respect. Cum crede el în Dumnezeu şi cum mergea familia întreagă în fiecare duminică la biserică. În acest timp, stă anormal, lungeşte de mâneci şi încearcă să ascundă cumva un tatuaj cu svastica. Dosarul său are file colorate, unele sunt albe, unele sunt negre.
Femeia e chemată înăuntru la Judecată, iar în anticameră se face linişte. Imediat, e chemat fetusul. Se ridică în picioare, are cam 1.75 metri înălţime şi e perfect dezvoltat. După el, la câteva clipe, şi nazistul este chemat în sală şi apoi vine rândul lui Dio. 

După poartă, nu este o sală albă cu un birou de judecător şi Dumnezeu aşezat la el, ci o grădină cu alei pietruite şi încălzite de o lumină omniprezentă, fără sursă, în timp ce de-a lături se înghesuie miliarde de flori într-un colorit profund, parcă plutind una peste alta, fără să aibă o rădăcină. Se uită după bătrân, după femeie, după fetus, dar nu îi vede niciunde. Ronnie îşi dă seama că în faţă, pe potecă, îl aşteaptă cineva. E Dumnezeu. 



- Nu am crezut vreodată cât am trăit că voi ajunge la poarta Raiului, nu prea am dat importanţă existenţei lui, ştii asta?
- Da, ştiu, lumea nu mai crede în zilele astea.
- Am auzit că eşti supărat pe mine, te superi pe sufletele oamenilor fără să le îndrepţi. Nu ai de fapt puterea... ?
- Nu Ronnie, am puterea, dar ştii ce înseamnă liberul arbitru. Îţi alegi singur soarta.
- Da, dar scopul nu e să salvezi omul? De ce staţi toţi sfinţii şi faceţi dosare pentru suflete pierdute, în loc să vă implicaţi?
- Am încercat să ne implicăm, dar au ieşit din oameni fanaticii. A fost prăpăd. Noi nu ne mai implicăm. Rugăciunea unuia pentru un bine este nenorocirea altuia. Oamenii nu ştiu să se roage. Sincer, lucrurile s-au complicat prea mult. Acum nu mai ai un Adam şi o Eva, ai Internetul, îi ai pe fanaticii vărului Allah şi proverbele chinezeşti cu principiul Ying şi Yang. Aşa că fiecare trebuie să îşi facă drum şi să ajungă aici. Aici, discutăm.
- E grădina Ta?
- Da, se poate spune aşa...
- Dar suntem singuri. Nu rămâne nimeni în Rai?
- Spaţiul aici e nedefinit. Flămânzii cred pe Pământ că aici te vei îndestula, săracii cred că aici vor găsi averi. Unii cred că aici li se va cânta o muzică pe care n-au putut-o auzi vreodată. Toţi speră că aici vor primi ceva. Aici e altfel însă, nu e Pământul, dar cum le-aş putea spune că e ceva neimaginat. Vrei să vezi Pământul? Hai să ţi-l arăt.

Dumnezeu pleacă împreună cu Ronnie pe alee. După câţiva paşi, se opresc. Dumnezeu se apleacă şi îşi trece palma peste mulţimea de flori, apoi îngroapă palma între ele şi ridică una din mulţime. O ţine în palmă, dar ea nu îl atinge. Pluteşte în palma lui Dumnezeu. Ronnie priveşte atent şi recunoaşte imaginea Terrei. Acum înţelege. Se apleacă şi el puţin peste potecă şi se uită în stratul cu flori. De fapt nu sunt flori, sunt sisteme solare, sunt galaxii, sunt universuri şi lumi pe care niciun telescop nu le-a depistat. Cosmosul e în faţa lui, la picioare, universul este altceva decât şi-a imaginat oricine.
Dumnezeu îl întrerupe:
- Ai grijă să nu atingi nimic, vei provoca un dezastru în câteva galaxii. Înelegi, eu am creat asta, de aceea vă judec. Alţii ca mine au propriile lor reguli, au alte lumi, au alte grădini. Dar asta e cea mai frumoasă şi voi sunteţi cei mai frumoşi.

Uluit, Ronnie înţelege. A fost o mică parte dintr-un concurs pentru grădina cea mai frumoasă. Întinde dosarul şi Dumnezeu îl ia, apoi îl citeşte într-o clipire. Oricum nu contează ce e scris acolo, legile, faptele bune şi cele rele contează pentru a perpetua lumea de pe acea planetă minusculă pe care între timp Dumnezeu a ascuns-o înapoi în straturile de flori, acolo unde se mai ascund infinite lumi asemănătoare, cu reguli asemănătoare. Întreabă:
- Atunci ce poate fi până la urmă Raiul şi Iadul ("Heaven and Hell")?
- Ce să fie, Ronnie, este un album semnat Black Sabbath... Acum spune-mi, Ronald James, ce ţi-ai dori?
- Aş vrea să mă întorc pe Pământ.

SFÂRŞIT

Wednesday, May 19, 2010

AC/DC la Bucureşti, între comparaţii şi euforie

"Dirty, mean and mighty unclean"... şi funny. Cam aşa aş caracteriza concertul AC/DC. Băieţii din trupă au peste 50 de ani, dar şi-au păstrat aerul de copii, aerul puţin superficial. De la ultimul acord perpetuat de staţia de amplificare, România vuieşte despre electrizantul eveniment din faţa Parlamentului, se vorbeşte într-una în toată mass-media despre vedetele autohtone care au rămas impresionate de concert, despre adolescenţi şi oameni cu familia care au cântat împreună pentru două ore. În primele răspunsuri la întrebarea "Cum a fost la concert?", am spus că a fost foarte tare, dar nu la fel de tare ca la Budapesta (concert despre care am scris AICI).

Dar cred că în răspuns am fost total subiectiv. Judecasem totul după starea mea psihică, nu tocmai bună zilele acestea. Apoi comparasem lucrurile dar deja ştiam play-list-ul, coregrafiile, ştiam la ce să mă aştept şi nu mai aveam atâtea surprize. Ştiam că la Budapesta trebuia să sar ca să nu fiu călcat pe picioare, pe când la Bucureşti aveam spaţiu, dar am fost mult mai departe de scenă. Ştiam că la Budapesta toată sala aceea cântase în cor refrenele, strigase "FIRE" la unison pe "Those about to rock", pe când la Bucureşti, de jur împrejur, cântau cam jumătate din oameni. Dar din nou, stătusem mai în spate.


Trupa mi se păruse mai mecanică decât în urmă cu un an şi ceva, însă sunt în turneul acesta din 2008. La un moment dat, am spus "STOP" comparaţiilor, eram acolo să mă distrez, să aplaud şi să cânt fals fără să mă audă nimeni, acoperit de o mare de oameni şi de mii şi mii de Watti din boxe. Şi a fost bine. România rămăsese iar uimită, un vis pe care l-au avut zeci de generaţii se împlinise şi la final, am revenit pentru un moment la o comparaţie. Soloul lui Angus făcut pe "Let There Be Rock" a fost demenţial, peste Budapesta... poate cel mai bun pasaj pe care îl ascultasem live în cele două concerte.  


PS: Uite că au trecut două trei zile de la concertul AC/DC, iar România nu s-a şters de pe hartă şi nu a dispărut în vreun neant, contrar aşteptărilor celor care anunţau apocalipsa pe anumite bloguri şi forumuri religioase,  promovând sloganul "AntiChrist / Death to Christ", când de fapt varianta ocultă corectă pentru iniţialele trupei ar fi "After Christ / Devil Comes" :) Oare aceşti anti-anticrişti internautici şi salvatori de suflete online îşi şterg în casă, de pe fiecare aparat electric, însemnul "AC/DC"?

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Friday, May 14, 2010

Barton Fink, tragedia viselor

"Ca să ajungi în vârful piramidei, trebuie să accepţi toate compromisurile sistemului". Era statusul unui prieten pe un blog închis de ceva vreme. Prietenul a urcat ceva din piramidă, dar acum nu el este tema şi oricum nu aş vrea să îl judec.
Însă citatul mi-a venit sugestiv în minte când am revăzut filmul "Barton Fink". Era săptămâna trecută şi la finalul peliculei simţeam nevoia să scriu. Nu am putut atunci, aşa că am reluat ideea ieri. Totuşi, înainte să vorbesc despre el, l-am revăzut aseară de la cap la coadă şi l-aş mai vedea încă o dată cu aceeaşi poftă.

Barton este, dacă vreţi, definiţia perfectă a eşecului. Un scriitor cu oarecare nume în New York înflăcărat de un vis în care să redea teatrul omului simplu are parte de o recenzie fabuloasă într-un ziar mare şi pleacă la Hollywood pentru a crea scenarii de filme. Acolo primul său script este pentru un "B movie" pe care nu îl poate construi. Pe de altă parte este susţinut frenetic dar fals de "big boss-ul" casei de producţie, convins că a pariat pe calul câştigător care poate să îi aducă producţii sold-out, hituri în industria filmului şi încasări colosale. Discursul patronului la început respiră ipocrizia:
The writer is king here at Capitol Pictures. You don't believe me, take a look at your paycheck at the end of every week - that's what we think of the writer.
The important thing is we all have that Barton Fink feeling, but since you're Barton Fink I'm assuming you have it in spades. Seriously Bart, I like you. We're of to a good start. Dammit, if all our writers were like you. I wouldn't have to get so goddamn involved.
Thank you for your heart. We need more heart in pictures. We're all expecting great things.
Dar Barton constată treptat că nu poate să scrie la comun. Ironic, până la urmă trebuie să scrie lucruri comune pentru omul comun, divertisment pentru omul căruia dorea să îi redea teatrul şi este incapabil să realizeze asta. Este incapabil să îl asculte pe Charlie, vecinul său aparent om simplu, care spune de peste cinci ori în discuţiile lor "And man I have some stories", dar Barton nu întreabă măcar o dată o asemenea poveste. E blocat în suferinţa sa proprie, în elogierea minţii, în căutarea unui model al reuşitei. Îşi face un laitmotiv din poza aflată pe peretele camerei sale, o poză în care o fată frumoasă e imortalizată din spate, pe plajă, privind spre mare, în timp ce tapetul de pe pereţi pică, patul e un ghemotoc incomod de arcuri, camera sa de hotel e de fapt o dărăpănătură.
Modelul pe care îl caută îl găseşte, dar nu cum credea el. Dă poate peste imaginea sa de peste ani, când îl descoperă pe Bill Mayhew, un nume greu al scenariştilor, dar un alcoolic incapabil să mai creeze, care îşi elogiază propria personalitate într-un contrast greţos, care a ridicat statuie alcoolului pentru că alte imagini nu mai poate să formeze.

Pe parcurs, Barton Fink traversează toate stagiile morale, trece la disperare, încredere oarbă, poate şi ceva dragoste, minciuna care îi aduce mai multe elogii şi chiar pupatul picioarelor din partea şefului său, după care se apucă să scrie. La finalul filmului, prezintă scenariul. Atunci face, într-adevăr, cunoştinţă cu realitatea şi cu modul în care se punea problema pentru Lipnik, şeful cel mare.

LIPNIK: I gotta tell you, Fink. It won't wash.
BARTON: With all due respect, sir, I think it's the best work I've done.
LIPNIK: Don't gas me, Fink. If you're opinion mattered, then I guess I'd resign and let YOU run the thestudio. It doesn't and you won't, and the lunatics are not going to run THIS particular asylum. So let's put a stop to THAT rumor right now.
LIPNIK: After all I told about quality, about that Barton Fink feeling. How disappointed we were. Hell, I could take you through it step by step, explain why your story stinks, but I won't insult your intelligence. Well all right, first of all: This is a wrestling picture; the audiece wants to see action, drama, wrestling, and plenty of it. They don't wanna see a guy wrestling with his soul.
[...]
LIPNIK: You're under contract and you're gonna stay that way. Anything you write will be the property of Capitol Pictures. And Capitol Pictures will not produce anything you write. Not until you grow up a little. You ain't no writer, Fink - you're a goddamn write-off.
BARTON: I tried to show you something beautiful. Something about all of US...
LIPNIK: You arrogant sonofabitch! You think you're the only writer who can give me that Barton Fink feeling?! I got twenty writers under contract that I cna ask for a Fink-type thing from. You swell-headed hypocrite! You just don't get it, do you? You think the whole world revolves inside whatever rattles inside that little kike head of yours. Get him outta my sight, Lou. Make sure he stays in town, though; he's still under contract. I want you in town, Fink, and outta my sight. Now get lost!

Teatrul omului simplu nu s-a construit, dar şi-a pierdut unicul susţinător. Barton Fink n-a putut să ofere decât propria dramă, distrugându-şi propriile valori. Finalul îl găseşte pierdut pe o plajă unde redescoperă iluzia care l-a urmărit pe toată durata aventurii sale. Sugestiv, o fată frumoasă vine şi se aşează chiar în faţa lui, cu spatele, privind spre mare, exact ca în tabloul din camera sa. Crezuse într-o iluzie, în loc să vadă că în jurul său totul colcăie a mizerie, a ipocrizie, că aparenţele înşeală - vedeţi cazul Charlie, despre care dinadins nu am detaliat aproape nimic aici, pentru a păstra un secret filmului.
Barton Fink eşuase în visul său, pe care l-a vândut pentru o iluzie. Câţi facem asta, câţi pot, într-adevăr să delimiteze visul lor adevărat şi să îl urmeze?

Citatele sunt de AICI

Thursday, May 13, 2010

Rolling Stones reintră în studio!

Zvonurile se adeveresc. Ieri am auzit din nou zvonul că Stonesii se reunesc în 2010 pentru un nou album, iar azi pe radio din nou am prins aceeaşi ştire, chiar cu un citat din Keith Richards, care spunea că şi-a pus agenţii să discute cu agenţii lui Mick jagger şi restul membrilor pentru o mică încălzire.
Stones deja în 2010 a relansat "Exile"-ul în aprilie, pe care, faţă de albumul original, sunt adăugate câteva bonus-track-uri şi câteva piese absolut noi, inclusiv never-heared-before-ul "Plundered my soul", realizat în aceeaşi notă clasică Stones.