Dintre piese preferate

Aţi fost vreodată întrebaţi care e formaţia voastră preferată şi de ce? Sau care ar fi piesele pe care le-aţi pune într-un Top 10 şi care ar fi pe primul loc?

Acum vreo săptămână mă întreba cineva şi cred ca nici un top 50 nu ar fi fost suficient de mare. Pentru numărul 1 aş fi avut cel puţin 15 piese candidate, fiecare cu cel putin un motiv foarte bun. Dacă m-aţi fi întrebat acum vreo 12 ani care e preferata, răspunsul ar fi fost Ziua vrajitoarelor, acum opt ani era All along the watchtower, varianta lui Hendrix, acum vreo patru ani era Child in time, iar acum... multe. Cred că fiecare perioadă din viata mea a avut o piesă pe care am rezonat foarte bine, iar acesta este probabil motivul pentru care, câte o piesa a devenit preferata mea in perioada respectivă.

Mă gândeam să scriu acum despre piesele si formaţiile mele preferate şi să spun motivele, dar nu cred ca e bine să le pun pe toate deodată pentru că una lângă alta şi-ar pierde din farmec. Mai nou, consider că pentru orice piesă bună e nevoie de timp ca să o diger ca sunet, mesaj, să înteleg contextul în care a fost compusă şi să reflectez asupra motivelor pentru care îmi place atât de mult.
Una din piesele care brusc mi s-a părut genială si care m-a obsedat vreo doua luni a fost Bron Yr Aur Stomp de la Led Zeppelin. Să vă spun de ce. Deşi ascultasem piesa de sute de ori la gramadă cu alte piese, nu ieşea deloc in evidenţă. Însă, acum caţiva ani am primit de la fratele meu un cadou cu toate albumele Led Zeppelin şi o carte cu mici povestioare despre formaţie si felul în care au compus fiecare album.

Aşa am aflat că aproape toate piesele de pe albumul Led Zeppelin III au fost compuse într-o casă fără electricitate şi apă curentă din Ţara Galilor. M-am gândit: "Zeppelin fără curent?!?! Nu se poate!!! Trebuie să mai ascult o dată..." Atunci parcă mi-a pus cineva ochelari pentru prima dată şi am înţeles de ce e albumul acela atât de diferit de celelalte. Nimeni nu ar fi putut să compună un sunet atât de apropiat de natura umană şi de plăcerile simple ale vieţii într-un studio din centrul oraşului. Sunetul vântului prin pădure sau originile blues-ului şi rock-ului nu le poţi descoperi într-un monstru de metal şi asfalt.

Totuşi, mulţi îmi pot spune că Bron Yr Aur Stomp nici nu se poate compara cu piese celebre cum sunt Kashmir sau Stairway to heaven, dar tocmai asta este ideea... nu se poate compara. E complet diferită de alte piese, dar atât de apropiată de micile lucruri care fac viaţa frumoasă, încât nu mă pot sătura de senzaţia pe care mi-o dă de fiecare dată când o ascult.

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

FITS 2011, episodul 3: Voltaj

Se apropia deja finalul Festivalului Internațional de Teatru și lumea știa de concertele organizate în centrul Sibiului. De la seară la seară, parcă oamenii erau tot mai mulți și tocmai de aceea, Voltaj nu mi s-a părut o alegere bună pentru penultima seară.

Credeai că n-ai să vezi pe-aici prea multe critici? Dacă ai dat peste articolul acesta, să te ții. Vorbim despre trupa de manele care folosește chitări pe scenă. Pentru că asta am senzația că este Voltaj, mereu mi-a displăcut profund modul lor vulgar și puțin prost în care se produceau. Pe scene, pe televizor sau pe radio.

Pe scurt, este maneaua rockului românesc, în ciuda aparentului impact pe care îl are, impact existent în rândul copiiilor care încă nu știu ce să aleagă după ce vin de la școală între Cartoon Network și MTV.

Piesele lor – incorect spus, vei vedea mai jos de ce – sunt expresii ale unor reacții umane, dar transpuse jenant, subliniate grețos. Melodii în care abordează avansuri sexuale par replici inventate de tatăl dorks-ilor, iar piesele de „dor și jale” depășesc pe alocuri mierozitatea și dulcegăria Holograf, un standard în materie.

Ce are atunci Voltaj? De unde „lipiciul”? Liniile melodice puternice sunt cheia. Refrenuri ușor de reținut, nuanțe accentuate, ritmuri consistente. Pentru mine, ar fi de ajuns o instrumentație bună ca să nu condamn o trupă, dar cu Voltaj e altceva. Pe măsură ce îi asculți, îți aduci aminte de alte trupe. Și nu în sensul bun. Îți amintești că melodia cutare este a lui cutărică, un anumit acord vine dintr-o piesă de legendă. În scurt timp, realizezi că ești pur și simplu asaltat de notele unei trupe care a copiat tot ce a prins în mână. Cel puțin trei din primele cinci cele mai populare compoziții Voltaj sunt copiate ca la extemporalul dat de un elev de nota cinci. Și vorbim de o formație despre care eu știu de cel puțin 15 ani.

Păi mă băieți, în atâta amar de vreme, voi tot ce ați putut să faceți este să copiați Queen, Stones și alții? Așa, din fentă, iată câteva plagiate pe care digeii (DJ-ii) radiourilor autohtone le promovează ca mari succese Voltaj:

          Piesa Voltaj             Originalul

• Prea scurtă                Twisted Sister – We’re not gonna take it
• Azi ai voie                 The Rolling Stones – Satisfaction
• Hai sus                      Cameo – Word Up
• Asta-i viața                Queen – We will rock you
• 1+1                                     Duran Duran – Ordinary World

Și-ar mai fi ceva. Proiectul cu Prima TV este copie completă după Take That (care are în primul rând versul „we love to entartain you”) și mai apoi Robbie Williams, care a compus linia melodică actuală („Let Me Entertain You”). Aici trebuie precizat că genericul și stilul de promovare aparțin companiei Pro Sieben din care face parte și Prima TV. Și este foarte probabil ca nemții să aibă acordul lui Robbie Williams/Take That pentru slogan și muzică, dar oricum, l-au dezvoltat cu alți artiști pe muzica acelora, cum ar fi Melanie C. 

Dar pentru Voltaj, o trupă care ar trebui să aibă puțină decență că doar nu mai caută afirmarea apropiindu-se de 20 de ani, putem trece totul la o nouă copie, mai ales că reușesc să cânte (și) această piesă live în concerte și să și-o adjudece.

Și poate că nici asta nu ar fi mare lucru, dar Voltaj, ca formație, s-a înscris în niște coordonate muzicale complet opuse de orice idee a unui rock puternic așa cum indică numele. Discografia reprezentativă este o manea cu versuri ieftine pusă pe instrumentații „împrumutate” care la vremea lor au făcut senzație și au stabilit recorduri în topuri. Băieți, ca voi chiar poate cânta și Gutza.

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

FITS 2011, episodul 2: Iris

Da, știu, Iris nu a fost episodul 2. De fapt era al patrulea, după Direcția 5 sau Zdob și Zdub, în ordinea serilor în care au intrat trupele pe scena din Piața Mare (din nou, ce nume banal pentru centrul unui oraș cu asemenea pretenții). Însă despre Direcția 5 și zdubi am știut doar după ce au cântat, nu am apucat să îi văd, așa că trecem direct la Iris.

Nici pe ei nu i-am prins de la început, dar nu contează. Pe Iris îi văzusem cu nici o lună înainte în Oldies și lucrurile erau identice. Nu voi mai pierde vremea scriind despre sentimentele trăite într-un concert Iris, nu voi mai scrie prea mult despre public, despre comunicare, despre aspecte pe care le-am mai abordat pe blog și sper să le abordez altă dată. De data aceasta, am observat altceva.

Dar pentru a spune ce anume, trebuie să precizez că văzusem Iris de cel puțin patru ori într-o perioadă de câteva luni în urmă cam cu trei ani, când stăteam în Timișoara. Pe atunci, tot timpul aveam senzația că este ultimul concert Iris la care voi asista. Cristi Minculescu arăta foarte rău. Nu știu de unde avea puterea să stea pe scenă cu orele, să cânte fără menajamente. Tot timpul am simțit că trăiește pentru muzică și probabil că și el, dar și trupa, cântau cu același sentiment, cu sentimentul că s-ar putea să fie pe scenă pentru ultima dată. Concertele erau adevărate despărțiri, piesele deveneau din ce în ce mai triste, din ce în ce mai melancolice și vorbeau tot mai des despre trecutul frumos. Totul a culminat cu un concert în marea Operă a Timișoarei (sau cu acela din sala Olimpia?), unde un public entuziasmat de Iris – poate singura formație care nu se rușinează (și care poate) să cânte piese din repertoriul marilor trupe ale rockului simțindu-se bine cu fanii săi – era adus la un nivel de fericire uluitor, amestecat însă cu senzația unei despărțiri dureroase. Chiar și discursul celebru al lui Minculescu, acea declarație de dragoste ștrengărească făcută publicului – „și reciproca e valabilă, vă asigurăm noi” – suna cumva la trecut. Plecam de la concerte impresionat și entuziasmat ca de fiecare dată, dar cu un gust amar că povestea lor se va încheia destul de repede.

După ce Cristi a făcut acele operații și a scăpat de boala care l-a chinuit atâția ani, a redevenit un slăbănog de rocker cu o voce înaltă și puternică, dar mai ales un tip plin de viață care ia din nou microfonul cu stativ cu tot și îl rotește pe scenă, iar odată cu renașterea lui fizică, a renăscut cumva și Iris. Aș spune că a redevenit o trupă energică, dar energie avea și înainte, a avut mereu. A redevenit însă o trupă veselă, o trupă optimistă care spune fanilor săi aceeași poveste frumoasă de dragoste îmbrăcată în tot felul de versuri, de acorduri și de solouri la orice instrument de pe scenă.

Iris a renăscut și este un spectacol dat naibii. În cele două concerte prinse în 2011, n-am văzut palme care să nu îi aplaude și puține voci s-au abținut de la refrenuri. Și asta e cea mai frumoasă imagine a unui concert rock, indiferent de stilul trupei de pe scenă, de artificii, de lumini și de trăznăi pe care le găsești în trecutul sau în prezentul celei mai mari mișcări muzicale din lume. 

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

FITS 2011, episodul 1: Holograf

N-am mai scris de multă vreme pe aici, dar n-am uitat de blog. Vara a dat peste mine și abia realizez că a trecut un an în care viața mea s-a schimbat radical și nici nu știu când s-au derulat toate, pornind de la faptul că m-am mutat în Sibiu. Am în minte zeci de melodii care să caracterizeze ultimul an, mi-au trecut zeci de idei pe care le-aș fi împărtășit aici pentru oricine vrea să le citească. Dar nu puteam deschide un fișier, un editor de texte, blogger.com. Și dintr-o dată, când mi-am spus că vreau să scriu din nou pe Blogul de Rock, parcă nu mai puteam să îmi amintesc nicio etapă, nimic.

Era o chestiune de timp și momentul a venit inevitabil. Poate pentru prima dată într-un an de zile, Sibiul mi-a oferit o surpriză plăcută în ansamblu, prin seria concertelor care au încheiat serile Festivalului Internațional de Teatru (FITS 2011). Nu pentru că m-ar fi dat pe spate toate trupele, ci pentru că dintr-o dată, Sibiul mi-a oferit dorința aceea nebună de a spune ceva, pofta de a scrie. Și primul concert în această serie a fost Holograf, formația care a deschis maratonul serilor pe acorduri de chitară.

Era Vineri și când am ajuns în Piața Mare (un nume atât de meschin pentru o piață care se vrea frumoasă, dar lista cu „defectele” Sibiului o lăsăm pe altă dată), în fața scenei locul era mai mult pustiu cu jumătate de oră înaintea concertului. Pe margini însă, în jurul teraselor, o forfotă și-o agitație cum nu găsești mereu, cum n-a fost nici în serile care au urmat. Tot felul de Ei cu Ele de mână căutau locuri unde să stea jos și să bea bere sau limonadă, freșuri de portocale (roșii) sau alte lucruri. Concertul părea ceva îndepărtat, pe plan secund și mă gândeam că s-ar putea să vedem chiar un fiasco de proporții pentru o trupă – după părerea mea – forțată și așa în mass-media. Greșisem însă. Puștoaice de liceu, femei în vârstă și domnii sau domnișorii lor au apărut de nu știu unde când mai erau câteva minute până la începerea concertului. În față, dintr-o dată, erau o mulțime de mâini care aplaudau nevrotic și primele acorduri ale trupei răsunau în tot Sibiul (da, de obicei, concertele din Piața Mare se aud din orice cartier al orașului).

Eu stăteam la masă, la o terasă, și băusem vreo două beri, iar în jurul meu încă se mai căutau locuri. Totuși, se simțea că a început concertul, vedeai pe chipurile tuturor fetelor că Holograf era pe scenă și Dan Bittman are niște cuvinte care seamănă în ochii lor o lumină ciudată, poate un vis și cu siguranță dorințe.

Pe măsură ce recitalul se derula, și vocile acompaniau trupa de jur împrejur cu tot mai multă încredere. Dar corul se subția, se pițigăia, acum cântau numai Ele, iar pentru mine, devenea tot mai clar motivul pentru care nu m-a impresionat vreodată Holograf, sau nu Holograful pe care am apucat eu să îl cunosc, acela cu inele, inimioare și lugu-lugu. Mesajul pe care l-am recepționat mereu din partea lor a fost „sunt preș, femeie, în calea ta”. Perfect încadrat în pudica iubire a rockului românesc.

Însă recunosc, instrumental, am auzit o trupă care a știut să își distingă fiecare acord limpede și frumos, care a știut să rupă ritmul, care a știut să comunice la perfecție cu acel public feminin pe care l-a grupat în centrul Sibiului. Când au plecat femeile acasă, se vedea pe ele cât erau de încântate, deci fusese o reușită, pentru că Holograf în primul rând n-au cântat pentru mine, ci pentru Ele. Și totuși, în drum spre casă, n-am putut să nu mă întreb: „mă, voi chiar sunteți bărbați?”

Nu e o întrebare pentru Ele. Ele vor crede mereu că Dan Bittman este bărbatul ideal, uitând că pe scenă, un artist intră în altă lume. 

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Cele două cântece pe care România nu are voie să le uite

 Ieri s-a făcut un an de când m-am găsit în centrul Timișorii. Eram la sediul asociației ALTAR, alături de oameni care veniseră să aprindă o lumânare pentru cei care au murit la Revoluție. Erau peste o sută de tineri în curtea micuță, holul exterior, scările și etajele înalte ale clădirii adăposteau alte câteva zeci de oameni. Se lua cuvântul și se spuneau mărturii, se țineau discursuri scurte din partea fiecăruia care avea ceva de spus. O poezie spusă de un băiat cu sângele clocotind în vene s-a ridicat peste toți și auzeam cel mai dureros blestem aruncat asupra sistemului care dominase România până în urmă cu 21 de ani.

Am vrut să iau cuvântul dar m-am temut. Mi-am găsit motive, mi-am spus că sunt ziarist și am mers acolo pentru un articol, nu pentru a ieși în față, că sunt alții mai drepți care să vorbească și să spună ce gândesc, că sunt copii care abia fac 18 ani și știu să spună mulțumesc celor care au murit pentru ei.

Dar mi-a fost teamă. Nu puteam să spun că la șase ani, stăteam în casă și plângeam pentru că Tovarășul este în pericol. Nu înțelegeam de ce părinții mei sunt amândoi pe stradă și strigă cu alte mii de oameni ”jos Ceaușescu”. Pentru că sistemul lucra încă de pe atunci și la grădiniță aveam un tablou imens cu portretul lui, iar cărțile aveau în ele aceeași imagine, prima după copertă. În grădiniță învățam ”Trei culori” și poezii dedicate Supremului – cine știe, poate că unele erau scrise de Adrian Păunescu. Am înțeles la câteva zile ce a însemnat Revoluția și în 1989 a fost primul Crăciun, revelion pe care îl țin minte în detaliu. Peste tot, oamenii renăscuseră. Văd chipurile lor fericite în memorie și mă gândesc acum la situația de atunci. Doctrina pornea în acel moment de la primul an de viață și, dacă aceia care trăiseră fără ea lăsau totul pe mâna generațiilor viitoare, românii poate că ar fi șters complet cuvântul ”libertate” din dicționar.

Sigur, atunci nu cred că știa cineva exact ce este această libertate, dar toți acei români ieșiți în Decembrie 89 în stradă aveau o dorință comună. Și aceea s-a împlinit, iar pentru asta, mă simt dator. Noile generații le datorează totul, pornind de la internet până la dreptul de a vedea lumea asta așa cum este ea. Fără Revoluție, poate că nu mai eram cel de azi în proporție mai mare de 90%.

Și, pentru cei care nu înțeleg rostul Revoluției, le pot doar recomanda doar să asculte și să pătrundă durerea din două cântece pe care România nu ar trebui să le uite vreodată: ”Vino Doamne” – Vali Sterian (apropo, nu vedem niciodată o știre despre oamenii care îi aprind o lumânare la mormânt) și ”Timișoara” – Promusica. 

 

De ce a fost Lennon atât de mare

Sincer, n-am fost vreodată un fan John Lennon și cu atât mai puțin al Beatles-ilor. Recunosc piesele, pe unele le cunosc, dar parcă prea mare fâs a fost în jurul lor tot timpul, inclusiv acum. Beatles intră în categoria USA (știu că sunt britanici), Michael Schumacher, FC Barcelona și Shakespeare, adică prea perfecți, prea populari, prea mari...

Însă iată că se fac 30 de ani de la moartea lui John Lennon și în continuare știrile acestea trezesc atenția tuturor, cum nu au trezit-o alte comemorări similare... Bon Scott, Brian Jones, cu anumite rezerve Jimi Hendrix și cu mari rezerve Jim Morrison.

De ce e Lennon așa mare? Pentru că a murit împușcat? Pentru că Beatles a fost o imensitate? Pentru că a scris ”Imagine”? Cu siguranță că vor fi oameni care să răspundă afirmativ la fiecare posibilitate, care să răspundă afirmativ la toate posibilitățile, care să vină cu propriile variante. Și tocmai din cauza acestor variante a fost - ba nu, este - Lennon atât de mare. RIP.

No bis Tankian

Am văzut în week-end concertul lui Serj Tankian de la Sibiu. Şi nu m-a mişcat. Pentru fani, o fi fost altceva, şi poate tocmai de aceea mi-a lăsat un gust şi mai amar concertul. Nu plătisem biletul pentru că la Sibiu încă nu ştiu oamenii să organizeze un concert fantastic. Puteai sta lângă gard şi să vezi sau să asculţi tot, aşa cum am făcut eu. Nu, nu mă mândresc cu asta, dar nu aş fi plătit pentru Serj 50 de euro nici dacă aveam loc pe scenă. Concertul? De festival. Omul şi-a cântat doar piesele lui, nimic de la SOAD, a insistat enorm pe frumuseţea publicului şi pe legătura Estului Europei cu Armenia, ţara lui şi locul lui, dar a pierdut din vedere un lucru. Vorbele trebuie susţinute de fapte. O oră şi douăzeci, aşa cum zicea Sile, a stat pe scenă, după care a plecat, a stins tot şi dus a fost. Degeaba strigau şapte-opt mii de oameni după Serj, că nu a mai urcat pe scenă pentru un bis. Cât de real a fost spectacolul Serj Tankian, din moment ce mai bine de o oră a insistat pe căldura şi frumuseţea publicului, dar i-a făcut pe plătitorii de bilet să mai plătească o dată pentru cei ca mine care stăteau pe lângă gard, prin refuzul bis-ului? Sau poate că nu acesta a fost motivul, poate că avusese o zi proastă, dar la un asemenea nivel, cine îşi permite o zi proastă, aşa cum remarca Iza?
Nu, Serj Tankian mi s-a părut fals, la fel ca temele sale, la fel ca prezenţa lui în muzică, la fel ca imaginea pe care şi-a creat-o sau i-a fost creată. Păcat de ArtMania, acolo unde la anul se anunţă Rammstein, dar nemţii refuză momentan pe drept cuvânt, pentru că nu au o organizare adecvată.

 Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.