Beatles vs. Stones, ce preferaţi?

Pele sau Maradona, Linux sau Windows, Lamborghini sau Ferrari, America sau Rusia, The Beatles sau The Rolling Stones...

... Beatles sau Stones. Primii erau supranumiţi "The Fab Four" şi întrupau băieţii perfecţi, ceilalţi s-au născut prin campania făcută sub sloganul "would you let your doughter marry a Rolling Stone?". The Beatles erau mereu la costum, toţi la fel, Stones au refuzat uniforma. The Beatles a compus "Let it be", Stones a răspuns cu "Let it bleed"; Beatles a creat "Sg. Pepper's Lonely Heart Club Band", Stones a transpus controversatul "Their Satanic Majesties Request". Aş duce comparaţia şi spre "Imagine" a lui John Lennon versus "Sympathy for the Devil", dar între ele nu există o conexiune, o piesă nu a generat alta, antiteza e însă interesantă.

Beatles erau băieţii buni ai Angliei, Stones erau băieţii răi, o rivalitate cultivată de ambele formaţii în anii '60, chiar dacă pe parcurs munca lor s-a interpus, cum ar fi în piesa "I wanna be your man", scrisă de John Lennon şi Paul McCartney, dar interpretată de The Rolling Stones, iar Mick Jagger a făcut backing vocals pe "All You Need Is Love" al The Beatles.

Mai jos, găsiţi o descriere poate perfectă a disputei Beatles-Stones, apoi aveţi un sondaj.

“If you truly loved pop music in the 1960s… there was no ducking the choice and no cop-out third option,” one writer remarked. “You could dance with them both,” but there could never be any doubt about which one you’d take home.

Much of this was by design. With their matching suits, mop-tops, and cheeky humor, the Beatles largely obscured their origins as working-class Liverpudlians; by contrast, under the influence of their wily manager, Andrew Loog Oldham, the Stones cultivated a decadent, outlaw image, even though they mostly hailed from the London suburbs. “The Beatles were thugs who were put across as nice blokes,” someone remarked, “and the Rolling Stones were gentlemen who were made into thugs by Andrew.”
JOHN MCMILLIAN, The Believer, iunie 2007

Voi ce alegeţi?

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele...

La Timişoara, Phoenix anunţa pe 28 februarie că vine primăvara, într-un concert-mărţişor care tinde să devină o tradiţie. Tradiţie, poate cel mai potrivit cuvânt pentru a-l asocia cu Phoenixul momentului, pentru că trupa şi-a pierdut din explozivitate, cu toţii ştim că Nicu Covaci a îmbătrânit puţin urât şi ultimii ani au fost un lung şir de întâmplări pline de ranchiună, de vorbe urâte şi articole prin tabloide scrise de tineri care poate că nu au ascultat niciodată o piesă Phoenix originală. 


Revin la acea seară în care două mii de oameni aşteptau să se revadă cu simbolul rockului românesc, iar după o mică încălzire pe coveruri făcute de o trupă tânără, în scenă a intrat Phoenix. Atmosfera s-a tensionat însă instant. Covaci era supărat - cum altfel? - că un monitor de pe scenă are probleme, era supărat pe nuş-ce funcţionari publici timişoreni, era supărat şi morocănos din fel şi fel de amintiri. În public, aveam senzaţia că se simte o derută şi lumea parcă avea o teamă de fiasco. În fine, primele acorduri au răzbătut prin toată sala Olimpia şi momentele penibile rămâneau în urmă. Din Phoenix însă lipsea pentru mine, pentru prima dată, violonistul Mani Neumann. În jur, câteva persoane mi-au confirmat senzaţia, muzica "nu mai e la fel fără vioară". 


Din nou pauză, din nou probleme cu monitorul, din nou comentarii răguşite, în public apar mişto-urile. "futu-i monitorul, nu?", dar din nou, Phoenix se scoate prin muzică, prin Moni Bordeianu, primul solist vocal al formaţiei, invitat să cânte câteva piese. 


Mai întâi timid, apoi cu bucurie în voci şi în aplauze, oamenii au început să fredoneze refrenele ştiute de atâta amar de vreme, momentele grele trecuseră şi concertul s-a aprins. Ba chiar cu o forţă renăscută din trecut, Covaci a trecut peste bătrâneţi şi peste răguşeala lui pentru a duce "Strunga" cap-coadă, un gest pe care ştiutorii Phoenix l-au recunoscut ca semn de fericire al bătrânului haiduc alături de care au crescut. Atunci mi-am dat seama cât de greu îi este să accepte că vocea nu îl mai ascultă, să creadă mereu că oraşul lui l-a respins. Ar cânta "Strunga" şi dacă ar şti că ar muri la finalul ei.


Recitalul continuă peste ani printr-un "Negru Vodă" electrizant şi culminează cu un solo drăcesc la bateria lui Ţăndărică. Sunetele sunt însoţite de ropote din public, dansuri de plete şi, la final, celebrul bis. 

"Fie să renască numai cel ce har

Are de-a renaşte, curăţit prin jar

Din cenuşa-i proprie şi din propriul scrum

Astăzi ca şi mâine, pururi şi acum!"

Când am ieşit din sală, aveam din nou aceeaşi senzaţie pe care am avut-o de la prima lor reprezentaţie văzută pe viu. Phoenix e tradiţia rockului românesc, mai presus de monitoare defecte, de voci răguşite, mai presus de dispariţia lui Mani Neumann, de plecările şi revenirile componenţilor de-a lungul anilor. Aş vrea să cred că Phoenix e mai presus şi de Nicu Covaci şi, peste alte decade, trupa şi muzica va rămâne o parte din moştenirea mereu reînnoită a culturii româneşti. 

Dacă ți-a plăcut, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Din rockul pe care nu-l ştiaţi: Trafic

Este vorba de o trupă românescă, nu este vorba de britanicii care se scriu cu doi de "f". Trafic, o trupă care cândva era promovată pe "Tineret" de un Titus Andrei încântat, care a pătruns în topurile anilor '90 până pe primul loc. Cu acceptul celui care deţine drepturile de autor, câteva din piesele semnate Trafic se pot găsi pe trilulilu.ro, iar mai jos este una din favoritele mele. O alta, Bitterness, încerc să o găsesc şi o voi adăuga atunci în listă.



Găsiţi aici alte câteva piese semnate Trafic

"Hair", pentru înţelegerea anilor '60

"How far would you go for a friend?". Cred că este concluzia pe care aş extrage-o din "Hair", un musical despre anii '60, cu un debut pe Broadway în 1967, scris de James Rado şi Gerome Ragni apoi ecranizat în 1979, care rulează şi acum de opt ori pe săptămână pe una din scenele existente în Theatre District, NY, iar biletele costă de la 48$ la 302,4$.

Nu am văzut piesa, logic, nu am fost pe Broadway, dar am văzut ecranizarea de nu mai ştiu câte ori. Fără îndoială, face parte dintr-un abecedar al înţelegerii perioadei hippie, este oglinda contra-culturii, a marii manifestări şi uniuni sociale, şi, mai ales, a emancipării sexuale.

"Hair" este un musical fără paşi de step, cu momente improvizate în parcuri, în loc de scene imense cu scări luminate şi grupuri de dansatori îmbrăcaţi în frac sau dansatoare de cabaret.
Muzica are mesaje puternice şi directe, rupte din rock & roll-ul acelor ani, aşa cum este în scena în care e sabotat sistemul audio din unitatea militară tocmai atunci când recruţii îşi primesc "binecuvântarea". În amplificatoare intră acele versuri care te fac pielea-găinii:

Ripped open by metal explosion

Caught in barbed wire

Fireball. Bullet shock. Bayonet

Electricity. Shrapnel.

Throbbing meat

Electronic data processing

Black uniforms, bare feet, carbines

Mail-order rifles

Shoot the muscles

256 Viet Cong captured

La fel sunt alte momente pe care nu le redau pentru a nu dezvălui evenimentele. 

Pe parcursul filmului sunt abordate frontal prejudecăţile claselor sociale, e demontată într-o singură replică toată propaganda războiului şi eroismului pentru un ideal neclar, e portretizată imaginea părintelui care îşi îneacă în renegare şi respingere relaţia cu copilul său pentru că acesta nu este aşa cum şi-ar dori părintele. "Hair like Jesus wore it. Hallelujah! I adore it! Hallelujah! Mary loved her son. Why don't my mother love me?". 
De fapt "Hair" este imaginea tânărului rebel în anii '60, aproape perfect construită, chiar dacă idealizată. Sau poate tocmai de aceea este atât de puternică şi atât de reuşită, pentru că mişcarea hippie a fost o perioadă de visare în masă a tuturor celor care aveau energia necesară şi puterea să viseze la schimbarea idealurilor artificiale cu idealuri care să se găsească în gândirea şi simţirea lor.

Muntele vrăjit, uitarea timpului

Am terminat de citit cartea ieri, m-am chinuit efectiv cu ea de foarte multă vreme, luni bune, zeci de momente în care m-am pus entuziasmat pe pat sau în fotoliu că am timp să citesc o oră, două, dar am adormit la a doua pagină şi m-am trezit supărat pe Thomas Mann. E plictisitoare, într-adevăr. Povestea de dragoste e firavă şi pudică, deşi întinsă cu largi episoade, limbajul este inflexibil, personajele par construite artificial cu reacţii care uneori distrug umanitatea din ele, personaje care contrastează cu reacţiile fireşti în faţa diferitelor situaţii. Când am închis-o definitiv (pentru că nu o voi reciti), i-am făcut, într-o discuţie, o scurtă caracterizare. „Plictisitoare pentru 500 de pagini, foarte faină pe următoarele 200, absolut proastă în ultimul capitol”.

Dar pe undeva greşisem. Mi-am dat seama că o judecam din cauză că aveam alte aşteptări, că nu doream să mai găsesc alte definiţii ale timpului, definiţii diferite de ale mele, că nu mai cred în contraste clare între bine şi rău. Nu mi-a plăcut pentru că nu mi-a plăcut Hans Castorp cu personalitatea lui de elev tocilar fără opinii, deşi pe final m-am entuziasmat când lua atitudine în diferite întâmplări.

Aşadar, mi-am dat seama că pentru „Muntele vrăjit” pot exista momente prielnice când trebuie citit. Când încerci să descoperi sau să îţi construieşti valori, cartea asta îţi poate da o fărâmă din ceea ce cauţi. Dar nu e de-ajuns. Îţi trebuie timp ca să citeşti păreri despre ceea ce este timpul. Apoi trebuie să pierzi noţiunea şi măsura timpului, ca să ştii cum să interpretezi oamenii. În fine, trebuie să uiţi oamenii ca să poţi înţelege binele şi răul în linii clare.

Iar până la urmă, o carte poate fi bună şi pentru o singură propoziţie. Atunci ce să mai spun în faţa descrierii incredibile pe care Thomas Mann i-a făcut-o muzicii, o plecăciune în faţa „artei sublime”, în capitolul „Profuziune de armonie”...

Grammy-urile rockului

Premiile muzicii s-au dat ieri seară şi, normal, rockul şi-a luat partea, iar Kings of Leon a plecat din nou cu o mână de statuete, una dintre ele la generala „Record Of The Year”.

La categoria „rock”, interesant este că bătrâneii au dominat premiile. Cu excepţia Kings of Leon, nici ei tocmai tinerei dar totuşi formaţi în 1999, Grammy-urile au fost duse acasă de veterani. Jeff Beck, Bruce Springsteen, AC/DC, Judas Priest şi Green Day au bifat trofeele pe următoarele categorii.

Record Of The Year, Best Rock Performance By A Duo Or Group With Vocals, Best Rock Song (pentru compozitori)

Kings of Leon – Use Somebody

Caleb Followill, Jared Followill, Matthew Followill & Nathan Followill

Best Hard Rock Performance

AC/DC – War Machine

(scuzaţi calitatea video, nu am găsit un clip mai bine filmat)

Best Rock Instrumental Performance

Jeff Beck – A Day in The Life

Best solo rock vocal performance

Bruce Springsteen – Working on a Dream

Best Metal Performance

Judas Priest – Dissident Aggressor

Best Rock Album

Green Day: 21st Century Breakdown

Baftă, Tony Cliftones

Ieri seară am fost la un concert. Nu prea aveam chef de nimic, nu prea aş fi ieşit din casă, dar am vrut să îmi ţin o semi-serioasă promisiune către Alex, unul din băieţii care sâmbătă seară au marcat debutul trupei Tony Cliftones. De fapt nu era tocmai seara lor, erau în deschidere pentru Mauser, dar cu o dar nu contează asta.

Eram într-un club micuţ, Manufactura, cu scena şi "ringul" într-o cameră, mesele în alta, însă cu o atmosferă frumoasă. Reprezentaţia a început cu întârzierea de rigoare, dar nu apucasem să beau decât două beri şi mă gândisem să îi ascult de la masă, liniştit, atent, cu un Rothmans între degete şi cu ochii pierduţi cine ştie pe unde. De la prima piesă mi-am dat seama că nu stau bine, nu se prea auzea muzica deloc.

M-am mutat în "ring", am tras o poză, apoi am stat undeva în lateral şi am ascultat. Din amplificatoare ieşea un indie, aşa cum spun băieţii pe pagina lor din facebook. Un indie cu ritm captivant, cu sunete clare, cu o identitate aparte dată de melodica unuia dintre băieţi, un instrument pe care eu nu îl auzisem în România la cineva. La microfon, Iovan avea un discurs puternic şi un limbaj agresiv, mesajele şi stările îmi erau transmise fără greutate deşi era o primă audiţie pentru mine şi pentru oricare din public. Încăperea devenea tot mai înghesuită, rockeri de toate categoriile ascultau, băteau din palme la final de piese, unii mai dădeau din cap, lumea se distra, Tony Cliftones avea priză. M-am regăsit aplaudând, zâmbind şi gândindu-mă că, ieşind din casă, am ales bine.

Recitalul însă se încheia, mi-aş fi dorit să aud mai mult dar totuşi era doar un prim contact într-o deschidere pentru altă trupă. Tony Cliftones debutase frumos şi va mai cânta pe 20 februarie, la Casa Studenţilor din Timişoara, în componenţa următoare:
Alex Iovan - voce, chitară
Luci Naste - chitară, melodica
Michi Bass - bass
Adi "Floyd" - tobe

Baftă!