Cele două cântece pe care România nu are voie să le uite

 Ieri s-a făcut un an de când m-am găsit în centrul Timișorii. Eram la sediul asociației ALTAR, alături de oameni care veniseră să aprindă o lumânare pentru cei care au murit la Revoluție. Erau peste o sută de tineri în curtea micuță, holul exterior, scările și etajele înalte ale clădirii adăposteau alte câteva zeci de oameni. Se lua cuvântul și se spuneau mărturii, se țineau discursuri scurte din partea fiecăruia care avea ceva de spus. O poezie spusă de un băiat cu sângele clocotind în vene s-a ridicat peste toți și auzeam cel mai dureros blestem aruncat asupra sistemului care dominase România până în urmă cu 21 de ani.

Am vrut să iau cuvântul dar m-am temut. Mi-am găsit motive, mi-am spus că sunt ziarist și am mers acolo pentru un articol, nu pentru a ieși în față, că sunt alții mai drepți care să vorbească și să spună ce gândesc, că sunt copii care abia fac 18 ani și știu să spună mulțumesc celor care au murit pentru ei.

Dar mi-a fost teamă. Nu puteam să spun că la șase ani, stăteam în casă și plângeam pentru că Tovarășul este în pericol. Nu înțelegeam de ce părinții mei sunt amândoi pe stradă și strigă cu alte mii de oameni ”jos Ceaușescu”. Pentru că sistemul lucra încă de pe atunci și la grădiniță aveam un tablou imens cu portretul lui, iar cărțile aveau în ele aceeași imagine, prima după copertă. În grădiniță învățam ”Trei culori” și poezii dedicate Supremului – cine știe, poate că unele erau scrise de Adrian Păunescu. Am înțeles la câteva zile ce a însemnat Revoluția și în 1989 a fost primul Crăciun, revelion pe care îl țin minte în detaliu. Peste tot, oamenii renăscuseră. Văd chipurile lor fericite în memorie și mă gândesc acum la situația de atunci. Doctrina pornea în acel moment de la primul an de viață și, dacă aceia care trăiseră fără ea lăsau totul pe mâna generațiilor viitoare, românii poate că ar fi șters complet cuvântul ”libertate” din dicționar.

Sigur, atunci nu cred că știa cineva exact ce este această libertate, dar toți acei români ieșiți în Decembrie 89 în stradă aveau o dorință comună. Și aceea s-a împlinit, iar pentru asta, mă simt dator. Noile generații le datorează totul, pornind de la internet până la dreptul de a vedea lumea asta așa cum este ea. Fără Revoluție, poate că nu mai eram cel de azi în proporție mai mare de 90%.

Și, pentru cei care nu înțeleg rostul Revoluției, le pot doar recomanda doar să asculte și să pătrundă durerea din două cântece pe care România nu ar trebui să le uite vreodată: ”Vino Doamne” – Vali Sterian (apropo, nu vedem niciodată o știre despre oamenii care îi aprind o lumânare la mormânt) și ”Timișoara” – Promusica. 

 

De ce a fost Lennon atât de mare

Sincer, n-am fost vreodată un fan John Lennon și cu atât mai puțin al Beatles-ilor. Recunosc piesele, pe unele le cunosc, dar parcă prea mare fâs a fost în jurul lor tot timpul, inclusiv acum. Beatles intră în categoria USA (știu că sunt britanici), Michael Schumacher, FC Barcelona și Shakespeare, adică prea perfecți, prea populari, prea mari...

Însă iată că se fac 30 de ani de la moartea lui John Lennon și în continuare știrile acestea trezesc atenția tuturor, cum nu au trezit-o alte comemorări similare... Bon Scott, Brian Jones, cu anumite rezerve Jimi Hendrix și cu mari rezerve Jim Morrison.

De ce e Lennon așa mare? Pentru că a murit împușcat? Pentru că Beatles a fost o imensitate? Pentru că a scris ”Imagine”? Cu siguranță că vor fi oameni care să răspundă afirmativ la fiecare posibilitate, care să răspundă afirmativ la toate posibilitățile, care să vină cu propriile variante. Și tocmai din cauza acestor variante a fost - ba nu, este - Lennon atât de mare. RIP.

No bis Tankian

Am văzut în week-end concertul lui Serj Tankian de la Sibiu. Şi nu m-a mişcat. Pentru fani, o fi fost altceva, şi poate tocmai de aceea mi-a lăsat un gust şi mai amar concertul. Nu plătisem biletul pentru că la Sibiu încă nu ştiu oamenii să organizeze un concert fantastic. Puteai sta lângă gard şi să vezi sau să asculţi tot, aşa cum am făcut eu. Nu, nu mă mândresc cu asta, dar nu aş fi plătit pentru Serj 50 de euro nici dacă aveam loc pe scenă. Concertul? De festival. Omul şi-a cântat doar piesele lui, nimic de la SOAD, a insistat enorm pe frumuseţea publicului şi pe legătura Estului Europei cu Armenia, ţara lui şi locul lui, dar a pierdut din vedere un lucru. Vorbele trebuie susţinute de fapte. O oră şi douăzeci, aşa cum zicea Sile, a stat pe scenă, după care a plecat, a stins tot şi dus a fost. Degeaba strigau şapte-opt mii de oameni după Serj, că nu a mai urcat pe scenă pentru un bis. Cât de real a fost spectacolul Serj Tankian, din moment ce mai bine de o oră a insistat pe căldura şi frumuseţea publicului, dar i-a făcut pe plătitorii de bilet să mai plătească o dată pentru cei ca mine care stăteau pe lângă gard, prin refuzul bis-ului? Sau poate că nu acesta a fost motivul, poate că avusese o zi proastă, dar la un asemenea nivel, cine îşi permite o zi proastă, aşa cum remarca Iza?
Nu, Serj Tankian mi s-a părut fals, la fel ca temele sale, la fel ca prezenţa lui în muzică, la fel ca imaginea pe care şi-a creat-o sau i-a fost creată. Păcat de ArtMania, acolo unde la anul se anunţă Rammstein, dar nemţii refuză momentan pe drept cuvânt, pentru că nu au o organizare adecvată.

 Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Regele Americii

Anglia desi are ca forma de guvernare monarhia nu are rege, ci doar regina. America (USA) este o republica federala si totusi are un rege. Avand in vedere ca este un blog de muzica rock si nu nu unul de stiinte politice probabli v-ati prins ca este vorba de Elvis Presley.
Nu a fost niciodata Elvis unul din artistii mei preferati si nu cred ca ar avea loc in top 25 pentru mine, dar a fost rege. Mi-a demonstrat ca a fost rege intr-o intalnire a lui cu membrii Led Zeppelin. Nu in intalnirea cu Page si Plant, ci in intalnirea cu John Paul Jones si managerul formatiei, Richard Cole.
Intalnirea a fost la Elvis acasa si acesta era deja in pijamale si pregatit sa urce la etaj cu prietena sa. Din momentul in care au intrat in casa, Richard a fost galagios si a pus cuvantul "fuck" in toate propozitiile spuse. Elvis l-a privit si i-a spus ca ar aprecia daca Richard ar avea grija la limbaj cat timp este de fata prietena sa. In casa s-a facut foarte liniste si dupa cateva minute Elvis a decis sa sparga gheata. L-a intrebat pe Richard daca poate sa vada ceasul pe care il purta.
Richard i l-a intins si a spus ca daca ii place poate sa il pastreze.
-Are vreo importanta deosebita pentru tine? a intrebat Elvis.
-Are ceva valoare sentimentala, Atlantic Records ni le-a dat. A raspuns Richard.
-OK, atunci multumesc. A raspuns Elvis.
Totusi, Elvis dupa cateva minute a urcat la etaj si s-a intors cu un alt ceas, o adevarata bijuterie plina cu diamente si i-a spus: "Ia-l pe asta la schimb".
Nu stiu daca Richard s-ar fi putut gandi vreodata ca va pierde ceasul atat de usor, dar asa se intampla cand uiti ca vorbesti cu regele.
Daca as fi fost eu in locul lui Richard mi-ar fi placut mai mult ceasul primit de la Elvis decat cel de la Atlantic Records. Pana la urma Atlantic Records sunt o casa de discuri, iar Elvis este Regele.

Din rockul pe care nu-l ştiaţi: Survolaj

Blues-rock, tentă de jazz, puţină influenţă grunge şi texte care îţi prind mintea într-un joc de cuvinte extrem de inteligent, un joc de cuvinte care te duce insesizabil spre starea de spirit transmisă în melodii. Cam asta ar trebui să fie Survolaj, o trupă despre care auzisem prin 2007, dar care se înfiinţase mult mai devreme, în 1987, la Timişoara.

Acustic, Survolaj păstrează în ambele sale perioade acel sunet tipic rockului românesc, puţin dezordonat (sau poate prea ordonat?), unul care poartă însă cumva istoria nescrisă a repetiţiilor în cine ştie ce locuri făcute cu teama de vreo represiune. Textele în schimb poartă mereu mesajul, îl scot în faţă, îl expun dezbaterii, gândirii fiecăruia. Evident, păstrează sarcasmul şi critica puternică existentă în rockul românesc, dar totul e transmis în cuvinte altfel aranjate. Cred că dacă Survolaj ar vrea să cânte despre futerea politică din ţara asta, n-ar scoate în veci o piesă asemănătoare cu "Bagă-ţi minţile-n cap" de la Cargo. Nu, Survolaj nu te-ar obosi şi nu ţi-ar urca tensiunea, să te trezeşti cu spume la gură şi gata de o revoluţie pentru vreun motiv social. Ar îmbrăca altfel mesajul, ar fi puţin amuzant şi te-ar face să zâmbeşti cumva, sau măcar să spui "ce vers tare".

Dar tot nu v-am spus ce mi-a plăcut poate cel mai mult atunci când am descoperit trupa. Era interpretarea relaţiilor sentimentale avute de oameni. "Cel mai iubit duşman al meu", nu-i aşa că e genială expresia? Şi cât poate fi de reală...
Până să citesc un vers scris de Daniel Silvian Petre, până să nu aud câteva piese de la Survolaj, nu cred că am realizat vreodată, într-un mod conştient, că un reproş poate să transmită de fapt un puternic "te iubesc", sau invers.







Foto: www.radiolynx.ro

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Junk-music

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat când vede un top în care coco-jambo-urile se înghesuie pe primele poziţii, când un om se pierde în superficialitatea unor deşeuri muzicale ascultate la căşti, sau, şi mai rău, pe stradă, pe tren, în autobuz, la difuzorul telefonului.

Am fost în concediu. Unul în care m-am plimbat mult prin ţară. Mai întâi nevoit de unele probleme personale, apoi din plăcere, mi s-a deschis pofta de umblat în primăvara asta şi cred că în ultimele două luni depăşesc lejer 5.000 de kilometri parcurşi. Pe trenuri, pe autobuze, cu maşini de ocazie... Mergând atât, am întâlnit mulţi oameni care, la rândul lor, călătoreau te miri unde. La fel ca şi mine, cel puţin cei mai tineri aveau un player sau un telefon încărcat de muzică pentru companie, pe ici colo mai citea cineva o carte, ziare...

Uneori, încercam să îmi dau seama ce ascultă tinerii în căşti, alteori îi găseam stând pe o bancă şi muzică dată tare pe telefon, în parcuri, pe alei, în faţa blocurilor tot mai triste ale României. Şi oamenii ascultau uneori piese care aveau ceva de spus, trupe cu mesaje puternice sau instrumentaţii geniale, dar pe de altă parte şi oameni rămaşi blocaţi în coco-jambo-uri estivale în cele mai ciudate locuri. Nu în discoteci sau petreceri, ci în singurătatea personală, în intimitatea fiecăruia.
De ce să asculţi singur(ă), pe tren, un album Andra de la cap la coadă? ce poate să ofere Ana Lesko, Oana Zăvoranu, Bambi, Candy, Cream (despre care, apropo, aş crede că a furat fără ruşine numele renumitei trupe britanice, dar sunt convins că nu a auzit despre Eric Clapton & co.)? Ce pot să găsească acei copii de generală într-o manea cântată pe o bancă în parc la telefonul mobil cu „taciped” luat de părinţii lor în rate? Ce poate să-ţi ofere în asemenea momente un house monoton, lung de ore întregi, cu aceleaşi efecte sonore şi cu trei cuvinte lungite mereu într-o distorsiune electronică a vocii?

Treptat, am ajuns să cred că românii şi-au pierdut, dacă au avut vreodată, cultura muzicală. M-am dus cu gândul la primele mele contacte muzicale pe care mi le amintesc. Sigur, eu am crescut cu rock-ul în preajmă, dar şi dacă nu ar fi fost aşa, nu aş fi putut asculta orice tâmpenie vândută pe TV sau pe radio ca hit. În paranteză, şi rock-ul are mulţimea lui de lăbăreală, valoarea certă nu o are orice trupă cu un set mare de baterii, trei chitări electrice şi un solist vocal puternic. De exemplu, orice solo scos de Van Halen păleşte în faţa a trei acorduri aşezate într-o secundă de Pink Floyd, pentru că tehnica pierde în faţa mesajului şi a sentimentului. Paranteză închisă.
Eu am crescut cu mica revoluţie muzicală a României de după decembrie ’89, când aveam aproape de mine persoane care m-au influenţat, dar şi departe de mine oameni ca Pittiş care ştiau să explice de ce o piesă este bună pentru cine voia să asculte, când lumea începuse să aibă acces la muzica pe care înainte o dobândea doar prin contrabandă cu viniluri pe la câte o vamă. Muzica pătrunsă în ţară s-a diversificat la fel de repede cu „oferta” media, dar treptat a apărut degradarea şi sunetul care oferă, de fapt, un mare nimic.

Eram pe un tren când am gândit aceste lucruri, când mi-am dat seama că oamenii nu pot face diferenţa între muzica marcată de mesaje puternice şi acele coco-jambo-uri. M-am întrebat, de ce? Gândul m-a dus din nou în primii ani de viaţă. De data asta, nu eram acasă să ascult o piesă sau pe cineva vorbind de măreţia unei formaţii, nu eram lângă radio să aud de ce, să zicem Stones-ii, sunt colosali. De data aceasta, în gând eram în clasa din şcoala generală, la o oră de muzică.

În faţa clasei, un profesor stă şi vorbeşte pedant despre măsura din muzică. Ne face să desenăm note pe portativ, ne spune care-i treaba cu diezul şi bemolul, apoi din CĂRŢILE de muzică stăm cu toţii şi copiem un portativ încărcat. Se termină ora, copiii salută cu toţii şi, pentru o săptămână, muzica e agrement dezordonat la cheremul fiecăruia, nu materie şcolară ascunsă în CĂRŢI. Nu ţin minte măcar o oră de şcoală în care, în clasă, să fi avut un casetofon sau un pick-up pe care să fie redată şi apoi explicată o compoziţie de orice fel, o compoziţie pe care să o înţeleagă fiecare, pe care să o înţelegem şi să o iubim. N-am ascultat vreodată o notă din Anotimpurile lui Vivaldi în toate orele acelea de muzică, dar am citit în cărţi despre bemoli şi game insipide. De ce nu ne-au explicat muzica?! De ce nu li s-a explicat copiilor muzica?

Se temeau că nu o vor înţelege? Se temeau că nu vom înţelege? Mozart a scris primul concert la şase ani, Beethoven a iubit muzica şi când a surzit. Poate că nu înţelegeam aşa cum scrie în CĂRŢI că trebuie înţeleasă muzica, dar poate că mulţi învăţam să o iubim, poate că mulţi învăţau să o iubească pentru ceea ce transmite, nu ca pe o formă fără fond.

Orice profesor de muzică ar trebui să se simtă vinovat că, în loc de un să zicem „Comfortably Numb” care te obligă să te evaluezi, să gândeşti, în căşti oamenii ascultă „I Know You Want Me”.











Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Judecata de Apoi a lui Ronnie James Dio

A fost adulat, apreciat de milioane de fani şi muzicieni, a fost un as într-un careu al Heavy Metal. Despre el s-au scris multe lucruri frumoase în ultimele zile, aşa că citiţi-le. Aici găsiţi o deviaţie de gândire. 
Imaginaţi-vi-l pe Ronnie James Dio faţă în faţă cu Sfântul Petru la porţile Raiului. Credeţi că de duminică până acum Sfântul Petru să fi făcut analiză pe texte şi versuri? Să fi studiat coperta albumului "Holy Diver"? Sau să ceară autograf? Până la urmă într-o judecată între bine şi rău, ce a fost Dio? Ce se întâmplă cu sufletul lui, în contextul în care acceptăm existenţa unei vieţi de după moarte în ideologia creştină? Sufletul lui nu ar avea cum să pătrundă în Rai. 

Se aud trei ciocănituri în poarta Raiului. Sfântul Petru se mişcă molcom, lasă pe o măsuţă un dosar gros pe care e scris "Ronald James Padavona", apoi deschide poarta.

- Ronnie, Ronnie... ne întâlnim în sfârşit. De zile întregi citesc la dosarul tău, nu arată bine.
- Da, viaţa mea n-a fost de Papă.
- Atâta lucru ştim şi noi, Ronnie, dar vezi tu, aici nu au intrat nici măcar ei toţi.
- Da, şi? Lasă asta, care e mersul pe aici?
- Trebuie să îţi spun că nu eşti printre preferaţii Şefului, e foarte supărat pe tine de mult timp.

- Şi de ce e supărat Şeful?

- Mai întrebi? Acum ia un număr de ordine, aşează-te lângă restul sufletelor şi rândul tău la Judecată veni-va negreşit. Ia-ţi dosarul cu tine, îţi va trebui.

Ronnie James Dio intră într-o anticameră. Are blugii tăiaţi, o geacă de piele şi tricoul negru scos din pantaloni. Se simte în sfârşit bine, după ce a scăpat de durerile cancerului care i-au măcinat trupul lăsat pe Pământ. Pe bancă, lângă el, stă un fetus avortat care nu are nicio faptă. Dosarul lui conţine o singură filă şi aia e neagră, fila păcatului originar. Verdictul în cazul său e clar, Raiul i se va închide. Condamnat dinainte de a se naşte. Lângă fetus, aşteaptă un bătrân care a trecut probabil de 80 de ani. Îi povesteşte unei femei despre nepoţii săi, despre cum şi-a construit el casa şi cât de mândru este de familia lui, cum a trăit el o viaţă alături de o femeie şi a respectat pentru a primi respect. Cum crede el în Dumnezeu şi cum mergea familia întreagă în fiecare duminică la biserică. În acest timp, stă anormal, lungeşte de mâneci şi încearcă să ascundă cumva un tatuaj cu svastica. Dosarul său are file colorate, unele sunt albe, unele sunt negre.

Femeia e chemată înăuntru la Judecată, iar în anticameră se face linişte. Imediat, e chemat fetusul. Se ridică în picioare, are cam 1.75 metri înălţime şi e perfect dezvoltat. După el, la câteva clipe, şi nazistul este chemat în sală şi apoi vine rândul lui Dio. 

După poartă, nu este o sală albă cu un birou de judecător şi Dumnezeu aşezat la el, ci o grădină cu alei pietruite şi încălzite de o lumină omniprezentă, fără sursă, în timp ce de-a lături se înghesuie miliarde de flori într-un colorit profund, parcă plutind una peste alta, fără să aibă o rădăcină. Se uită după bătrân, după femeie, după fetus, dar nu îi vede niciunde. Ronnie îşi dă seama că în faţă, pe potecă, îl aşteaptă cineva. E Dumnezeu. 

- Nu am crezut vreodată cât am trăit că voi ajunge la poarta Raiului, nu prea am dat importanţă existenţei lui, ştii asta?
- Da, ştiu, lumea nu mai crede în zilele astea.
- Am auzit că eşti supărat pe mine, te superi pe sufletele oamenilor fără să le îndrepţi. Nu ai de fapt puterea... ?
- Nu Ronnie, am puterea, dar ştii ce înseamnă liberul arbitru. Îţi alegi singur soarta.
- Da, dar scopul nu e să salvezi omul? De ce staţi toţi sfinţii şi faceţi dosare pentru suflete pierdute, în loc să vă implicaţi?
- Am încercat să ne implicăm, dar au ieşit din oameni fanaticii. A fost prăpăd. Noi nu ne mai implicăm. Rugăciunea unuia pentru un bine este nenorocirea altuia. Oamenii nu ştiu să se roage. Sincer, lucrurile s-au complicat prea mult. Acum nu mai ai un Adam şi o Eva, ai Internetul, îi ai pe fanaticii vărului Allah şi proverbele chinezeşti cu principiul Ying şi Yang. Aşa că fiecare trebuie să îşi facă drum şi să ajungă aici. Aici, discutăm.
- E grădina Ta?
- Da, se poate spune aşa...
- Dar suntem singuri. Nu rămâne nimeni în Rai?
- Spaţiul aici e nedefinit. Flămânzii cred pe Pământ că aici te vei îndestula, săracii cred că aici vor găsi averi. Unii cred că aici li se va cânta o muzică pe care n-au putut-o auzi vreodată. Toţi speră că aici vor primi ceva. Aici e altfel însă, nu e Pământul, dar cum le-aş putea spune că e ceva neimaginat. Vrei să vezi Pământul? Hai să ţi-l arăt.

Dumnezeu pleacă împreună cu Ronnie pe alee. După câţiva paşi, se opresc. Dumnezeu se apleacă şi îşi trece palma peste mulţimea de flori, apoi îngroapă palma între ele şi ridică una din mulţime. O ţine în palmă, dar ea nu îl atinge. Pluteşte în palma lui Dumnezeu. Ronnie priveşte atent şi recunoaşte imaginea Terrei. Acum înţelege. Se apleacă şi el puţin peste potecă şi se uită în stratul cu flori. De fapt nu sunt flori, sunt sisteme solare, sunt galaxii, sunt universuri şi lumi pe care niciun telescop nu le-a depistat. Cosmosul e în faţa lui, la picioare, universul este altceva decât şi-a imaginat oricine.
Dumnezeu îl întrerupe:
- Ai grijă să nu atingi nimic, vei provoca un dezastru în câteva galaxii. Înelegi, eu am creat asta, de aceea vă judec. Alţii ca mine au propriile lor reguli, au alte lumi, au alte grădini. Dar asta e cea mai frumoasă şi voi sunteţi cei mai frumoşi.

Uluit, Ronnie înţelege. A fost o mică parte dintr-un concurs pentru grădina cea mai frumoasă. Întinde dosarul şi Dumnezeu îl ia, apoi îl citeşte într-o clipire. Oricum nu contează ce e scris acolo, legile, faptele bune şi cele rele contează pentru a perpetua lumea de pe acea planetă minusculă pe care între timp Dumnezeu a ascuns-o înapoi în straturile de flori, acolo unde se mai ascund infinite lumi asemănătoare, cu reguli asemănătoare. Întreabă:
- Atunci ce poate fi până la urmă Raiul şi Iadul ("Heaven and Hell")?
- Ce să fie, Ronnie, este un album semnat Black Sabbath... Acum spune-mi, Ronald James, ce ţi-ai dori?
- Aş vrea să mă întorc pe Pământ.

SFÂRŞIT

AC/DC la Bucureşti, între comparaţii şi euforie

"Dirty, mean and mighty unclean"... şi funny. Cam aşa aş caracteriza concertul AC/DC. Băieţii din trupă au peste 50 de ani, dar şi-au păstrat aerul de copii, aerul puţin superficial. De la ultimul acord perpetuat de staţia de amplificare, România vuieşte despre electrizantul eveniment din faţa Parlamentului, se vorbeşte într-una în toată mass-media despre vedetele autohtone care au rămas impresionate de concert, despre adolescenţi şi oameni cu familia care au cântat împreună pentru două ore. În primele răspunsuri la întrebarea "Cum a fost la concert?", am spus că a fost foarte tare, dar nu la fel de tare ca la Budapesta (concert despre care am scris AICI).

Dar cred că în răspuns am fost total subiectiv. Judecasem totul după starea mea psihică, nu tocmai bună zilele acestea. Apoi comparasem lucrurile dar deja ştiam play-list-ul, coregrafiile, ştiam la ce să mă aştept şi nu mai aveam atâtea surprize. Ştiam că la Budapesta trebuia să sar ca să nu fiu călcat pe picioare, pe când la Bucureşti aveam spaţiu, dar am fost mult mai departe de scenă. Ştiam că la Budapesta toată sala aceea cântase în cor refrenele, strigase "FIRE" la unison pe "Those about to rock", pe când la Bucureşti, de jur împrejur, cântau cam jumătate din oameni. Dar din nou, stătusem mai în spate.

Trupa mi se păruse mai mecanică decât în urmă cu un an şi ceva, însă sunt în turneul acesta din 2008. La un moment dat, am spus "STOP" comparaţiilor, eram acolo să mă distrez, să aplaud şi să cânt fals fără să mă audă nimeni, acoperit de o mare de oameni şi de mii şi mii de Watti din boxe. Şi a fost bine. România rămăsese iar uimită, un vis pe care l-au avut zeci de generaţii se împlinise şi la final, am revenit pentru un moment la o comparaţie. Soloul lui Angus făcut pe "Let There Be Rock" a fost demenţial, peste Budapesta... poate cel mai bun pasaj pe care îl ascultasem live în cele două concerte.  

PS: Uite că au trecut două trei zile de la concertul AC/DC, iar România nu s-a şters de pe hartă şi nu a dispărut în vreun neant, contrar aşteptărilor celor care anunţau apocalipsa pe anumite bloguri şi forumuri religioase,  promovând sloganul "AntiChrist / Death to Christ", când de fapt varianta ocultă corectă pentru iniţialele trupei ar fi "After Christ / Devil Comes" :) Oare aceşti anti-anticrişti internautici şi salvatori de suflete online îşi şterg în casă, de pe fiecare aparat electric, însemnul "AC/DC"?

Dacă vrei, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Barton Fink, tragedia viselor

"Ca să ajungi în vârful piramidei, trebuie să accepţi toate compromisurile sistemului". Era statusul unui prieten pe un blog închis de ceva vreme. Prietenul a urcat ceva din piramidă, dar acum nu el este tema şi oricum nu aş vrea să îl judec.
Însă citatul mi-a venit sugestiv în minte când am revăzut filmul "Barton Fink". Era săptămâna trecută şi la finalul peliculei simţeam nevoia să scriu. Nu am putut atunci, aşa că am reluat ideea ieri. Totuşi, înainte să vorbesc despre el, l-am revăzut aseară de la cap la coadă şi l-aş mai vedea încă o dată cu aceeaşi poftă.

Barton este, dacă vreţi, definiţia perfectă a eşecului. Un scriitor cu oarecare nume în New York înflăcărat de un vis în care să redea teatrul omului simplu are parte de o recenzie fabuloasă într-un ziar mare şi pleacă la Hollywood pentru a crea scenarii de filme. Acolo primul său script este pentru un "B movie" pe care nu îl poate construi. Pe de altă parte este susţinut frenetic dar fals de "big boss-ul" casei de producţie, convins că a pariat pe calul câştigător care poate să îi aducă producţii sold-out, hituri în industria filmului şi încasări colosale. Discursul patronului la început respiră ipocrizia:

The writer is king here at Capitol Pictures. You don't believe me, take a look at your paycheck at the end of every week - that's what we think of the writer.

The important thing is we all have that Barton Fink feeling, but since you're Barton Fink I'm assuming you have it in spades. Seriously Bart, I like you. We're of to a good start. Dammit, if all our writers were like you. I wouldn't have to get so goddamn involved.

Thank you for your heart. We need more heart in pictures. We're all expecting great things.

Dar Barton constată treptat că nu poate să scrie la comun. Ironic, până la urmă trebuie să scrie lucruri comune pentru omul comun, divertisment pentru omul căruia dorea să îi redea teatrul şi este incapabil să realizeze asta. Este incapabil să îl asculte pe Charlie, vecinul său aparent om simplu, care spune de peste cinci ori în discuţiile lor "And man I have some stories", dar Barton nu întreabă măcar o dată o asemenea poveste. E blocat în suferinţa sa proprie, în elogierea minţii, în căutarea unui model al reuşitei. Îşi face un laitmotiv din poza aflată pe peretele camerei sale, o poză în care o fată frumoasă e imortalizată din spate, pe plajă, privind spre mare, în timp ce tapetul de pe pereţi pică, patul e un ghemotoc incomod de arcuri, camera sa de hotel e de fapt o dărăpănătură.
Modelul pe care îl caută îl găseşte, dar nu cum credea el. Dă poate peste imaginea sa de peste ani, când îl descoperă pe Bill Mayhew, un nume greu al scenariştilor, dar un alcoolic incapabil să mai creeze, care îşi elogiază propria personalitate într-un contrast greţos, care a ridicat statuie alcoolului pentru că alte imagini nu mai poate să formeze.

Pe parcurs, Barton Fink traversează toate stagiile morale, trece la disperare, încredere oarbă, poate şi ceva dragoste, minciuna care îi aduce mai multe elogii şi chiar pupatul picioarelor din partea şefului său, după care se apucă să scrie. La finalul filmului, prezintă scenariul. Atunci face, într-adevăr, cunoştinţă cu realitatea şi cu modul în care se punea problema pentru Lipnik, şeful cel mare.

LIPNIK: I gotta tell you, Fink. It won't wash.

BARTON: With all due respect, sir, I think it's the best work I've done.

LIPNIK: Don't gas me, Fink. If you're opinion mattered, then I guess I'd resign and let YOU run the thestudio. It doesn't and you won't, and the lunatics are not going to run THIS particular asylum. So let's put a stop to THAT rumor right now.

LIPNIK: After all I told about quality, about that Barton Fink feeling. How disappointed we were. Hell, I could take you through it step by step, explain why your story stinks, but I won't insult your intelligence. Well all right, first of all: This is a wrestling picture; the audiece wants to see action, drama, wrestling, and plenty of it. They don't wanna see a guy wrestling with his soul.

[...]

LIPNIK: You're under contract and you're gonna stay that way. Anything you write will be the property of Capitol Pictures. And Capitol Pictures will not produce anything you write. Not until you grow up a little. You ain't no writer, Fink - you're a goddamn write-off.

BARTON: I tried to show you something beautiful. Something about all of US...

LIPNIK: You arrogant sonofabitch! You think you're the only writer who can give me that Barton Fink feeling?! I got twenty writers under contract that I cna ask for a Fink-type thing from. You swell-headed hypocrite! You just don't get it, do you? You think the whole world revolves inside whatever rattles inside that little kike head of yours. Get him outta my sight, Lou. Make sure he stays in town, though; he's still under contract. I want you in town, Fink, and outta my sight. Now get lost!

Teatrul omului simplu nu s-a construit, dar şi-a pierdut unicul susţinător. Barton Fink n-a putut să ofere decât propria dramă, distrugându-şi propriile valori. Finalul îl găseşte pierdut pe o plajă unde redescoperă iluzia care l-a urmărit pe toată durata aventurii sale. Sugestiv, o fată frumoasă vine şi se aşează chiar în faţa lui, cu spatele, privind spre mare, exact ca în tabloul din camera sa. Crezuse într-o iluzie, în loc să vadă că în jurul său totul colcăie a mizerie, a ipocrizie, că aparenţele înşeală - vedeţi cazul Charlie, despre care dinadins nu am detaliat aproape nimic aici, pentru a păstra un secret filmului.
Barton Fink eşuase în visul său, pe care l-a vândut pentru o iluzie. Câţi facem asta, câţi pot, într-adevăr să delimiteze visul lor adevărat şi să îl urmeze?

Citatele sunt de AICI

Rolling Stones reintră în studio!

Zvonurile se adeveresc. Ieri am auzit din nou zvonul că Stonesii se reunesc în 2010 pentru un nou album, iar azi pe radio din nou am prins aceeaşi ştire, chiar cu un citat din Keith Richards, care spunea că şi-a pus agenţii să discute cu agenţii lui Mick jagger şi restul membrilor pentru o mică încălzire.
Stones deja în 2010 a relansat "Exile"-ul în aprilie, pe care, faţă de albumul original, sunt adăugate câteva bonus-track-uri şi câteva piese absolut noi, inclusiv never-heared-before-ul "Plundered my soul", realizat în aceeaşi notă clasică Stones.

Din rockul pe care nu-l ştiaţi: Ura De După Uşă

UDDU, pe scurt, s-au născut în Zărneşti, un oraş pe care îl regăseşti în gara Braşovului la trenurile personale cu vagoane etajate trase de locomotivele acelea Diesel cu bot lung, o cabină mică şi zgomot infernal.

Trupa şi-a plasat punctul de plecare undeva în primii ani confuzi de după Revoluţie, cântând în festivaluri unde publicul păstra încă trăsăturile clasei muncitoare, unde oamenii mergeau cu soţiile şi copiii pentru că era spectacol, iar formaţia se strecura între "privighetori" tradiţionale şi alte contraste puternice sub capătul de afiş "rock&roll". Cine ştie, lumea se aştepta la variante Semnal M, Phoenix sau proaspăt lansatul Elvis autohton, Stefan Bănică jr. Deci normal, oripilau printr-un Metal pe care România abia îl învăţa pe-atunci din casete înregistrate noaptea pe Radio Tineret şi prin piraterii ieftine după Sepultura.

Într-o asemenea conjunctură, UDDU n-a avut şanse prea multe şi prea strălucitoare, Zărneştiul se leagă de lume şi acum prin personalul supraetajat cu destinaţia finală Braşov. În ţară însă, (şi) UDDU a deschis un drum pe care alţii l-au bătătorit apoi la ani buni distanţă. Nu ştiţi la ce mă refer? E vorba de trupele nevrotice, "borderline", dacă doriţi, cu acelaşi mesaj, acelaşi ritm, doar mai mult finisaj. Abia anii 2000 au adus reprezentaţii cu public specific... un timp lung.

Într-un articol postat pe siteul trupei, rockerii din Zărneşti spuneau că şi-au dorit mereu să depăşească o condiţie provincială pe care au resimţit-o mereu. Poate că nici acum nu îşi dau seama la ce au contribuit.



PS: Piesa "Strigătul Durerii" (mai sus) conţine unul din cele mai bune solouri de chitară pe care le-am auzit la trupele româneşti. Părerea mea...
PS2: Aici găsiţi alte câteva piese UDDU la o calitate audio superioară celor de pe Youtube.
Sursa foto: uradedupausa.ro

"I Am The Blues"

Rock&Roll-ul s-a născut cu Howlin' Wolf, Bo Diddley, Chuck Berry şi alţii, iar ei s-au născut în parte şi datorită lui (sau alături de) Willie Dixon. Willie a făcut box de performanţă, a cântat la instrumente cât pentru două formaţii ale vremii, a fost producător, dar mai ales a compus nişte bijuterii ale blues-ului care, preluate în diferite timpuri, au contribuit la construcţia unor nume ca The Rolling Stones, Led Zeppelin, The Doors... să continui lista? "The blues are the roots. Other musics are the fruits. Keep the roots alive".

Din discografia lui Willie Dixon mi-au rămas ochii peste albumul "I Am The Blues", o veritabilă colecţie formată din cele mai mari piese compuse de el şi cântate de o mulţime de trupe all around the world, all around the time. "Little Red Rooster" (singurul blues ajuns vreodată pe primul loc în "UK singles chart" în interpretarea Stones), "You Shook Me", "Back Door Man" sau "I Can't Quit You Baby" vă spun ceva?

Teme simple, cuvinte din suflet, ritmuri de bază, instrumente zgârcite în acorduri dar care spun poveşti întregi printr-o coardă ciupită. Piesele de pe "I Am The Blues" m-au transpus, mă transpun într-o stare, într-un cadru în care parcă stau într-un bar făcut tot din lemn maro lăcuit, cu un val de fum de ţigară, în faţa unui om care-mi povesteşte irezistibil viaţa. Când se gată o poveste, mă trezesc dorind încă una, apoi încă una, încă una...
"The Blues are the true facts of life expressed in words and song, inspiration, feeling, and understanding". Poate cineva contesta?

Willie Dixon, "I Am The Blues". And he was.

Radio Campus, alternativă la falsele hituri actuale

Caut de multă vreme un radio care să meargă în maşină fără să mă agaseze cu tot felul de tâmpenii difuzate, cu tot felul de gingle-uri răsuflate, fără beşini de europaFM sau hituri fabricate la kilogram ca pe InfoPro. O bună perioadă de timp, Guerilla mi-a fost suficient, cu toate că nu prea am fost un fan al unor rubrici (de exemplu "hituri în revenire"). Emisia lor? Amuzantă, ironică, o muzică ceva mai lucrată şi în general o transmisie lipsită de prosteala în faţa căreia am senzaţia că media din România s-a vândut aproape complet.

Guerilla e ok, dar tot voiam ceva mai mult şi am găsit Radio Campus. Mai întâi ştiam doar să caut frecvenţa când mă enerva ceva pe alte posturi radio, apoi nu am mai modificat calibrarea. De două luni, în maşină radioul a rămas blocat pe 100.00 FM. Transmisia însă este doar în Timişoara şi prin anumite zone se aude mai rău, dar în ceea ce vreau să spun nu contează aşa mult tehnica. Pe 100 FM am auzit de atunci o grămadă de piese vechi, rare, care acum nu mai intră în programele radio, piese care te plimbă prin tot rockul începând de la "Little Red Rooster", cu informaţii muzicale absolut inedite oferite de oamenii care lucrează acolo. Despre unul dintre DJ, îmi spunea cineva: "e o enciclopedie muzicală. ştie tot ce s-a înregistrat, orice nume, orice piesă". Nu spun despre cine e vorba, ascultaţi şi veţi afla.

În fine, pe mine m-a captivat prin latura necomercială, prin muzica oferită... Ca exemplu, pe câte radiouri aţi auzit redată integral "The End" de la Doors? Dar "Child in Time" de la Deep Purple? Pe Campus le-am auzit pe ambele... difuzate în aceeaşi oră. Amândouă sunt piese de 10 minute+, într-un studio comercial, difuzarea unei asemenea melodii înseamnă moartea audienţei. Dar în cazul de faţă, cred că înseamnă exact opusul, fidelizarea ascultătorului. Cel puţin aşa a fost în cazul meu.

Dacă totuşi ceva nu îmi place la Radio Campus, este sloganul "Un radio de clan". Parcă nu se potriveşte cu genul muzicii şi cu profilul radioului, clanul îmi ilustrează ţigănia şi mârlănia. Dar până la urmă nu e nici atât de enervant :). Pe nervi mă mai calcă reclama la "Simbol aprobat de zei", dar asta le aduce bani, so no comment.

Radio Campus se poate asculta în Timişoara pe 100.00 FM şi pe http://100fmradio.ro.

Guns, o nouă bârfă despre reunire?

Ce lipsea în 2010? Zvonul că se reuneşte Guns n' Roses. De când s-a despărţit trupa în jurul anului 1995, nu există membru care să nu fi spus în anturaje diferite că şi-ar dori o întregire a trupei. Acum am văzut că e rândul lui Slash să deschidă uşa, dar numai puţin crăpată şi mai mult cu ochiul pe vizor, într-o declaraţie publicată azi de tabloidul britanic Daily Sport.

Sincer? Sunt sceptic. Nu cred că reîntregirea componenţei legendare a GN'R este previzibilă. Ba din contră.

Gloria! G-L-O-R-I-A!

"Gloria" înseamnă câteva acorduri banale şi sentimentul nerostit pe care, probabil, fiecare bărbat l-a trăit la un moment dat cândva în adolescenţă.

Este vorba despre o melodie lansată de Them în 1964, scrisă de Van Morrison, făcută celebră de The Doors (sau asta e varianta care mi-a rămas mie la inimă) şi preluată de cam toate trupele rock-ului anilor '60.

Ce este aşa special la "Gloria"? Tehnic, am văzut discuţii despre un ritm perfect pentru concerte, dar nu poate fi numai atât. "Gloria" e interpretarea solistului, poate că de aceea varianta Doors este excepţională, dar "Gloria" este şi textul, unul care reconstruieşte impulsivitatea sexuală a adolescenţei, întrupează dorinţa şi versurile înving mai întâi timiditatea primelor iubiri, rostind pentru fiecare un monolog al gândului păstrat individual într-un loc ascuns al minţii prin care, până la urmă, câţi nu am trecut? Gândiţi-vă dacă nu v-aţi regăsit vreodată în cuvintele următoare:

When she comes to my house
She knocks upon my door
And then she comes in my room
Yeah, an' she make me feel alright
Din varianta Them (iniţială)

Ok, iar de aici, cel puţin în interpretarea Doors, pudoarea pică şi ea... chiar dacă şi în ziua de azi sunt destul de puţine siteuri de versuri din muzică în care să se redea pasajul complet folosit de Jim Morrison în concerte când interpreta "Gloria", din majoritatea lipsind versurile "Now why don't you wrap your lips around my cock, baby!".


Asculta mai multe audio Muzica

Did you hear about my baby.
She come around.
She come round here.
Her head to the ground.
Come 'round here just about midnight.
She'll make me feel so good,
Make me feel all right.

She come round my street, now.
She come to my house.
Knock upon my door.
Climbing up my stairs,
One, two, three...
Come on up, baby.
Here she is in my room, oh boy.

Hey what's your name?
How old are you?
Where'd you go to school?
Uh, huh. Yeah.
Uh, huh yeah. Oh, oh yeah.
Oh yeah. Oh, huh.

Well now then we know each other
A little bit better,
Why don't you come over here
Make me feel all right!

Gloria. Gloria. Gloria.
(Gloria.)
Gloria
(Gloria.)
Gloria.
(Gloria.)
Gloria.
(Gloria.)

All night.
All day.
All right.
Okay, yeah.

You were my queen and I was your fool,
Riding home after school.
You took me home, babe
To your house.
Your father's at work,
Your momma's out shopping around.
Took me into your room.
Show me your thing.
Why'd you do it, baby?

Getting softer.
Slow it down.
Softer.
Get it down.
Now you show me your thing.
Now why don't you wrap
Your lips around my cock, baby.
(Whoa! Suck it.)
Yeah.
(Taste it.)
Wrap your legs around my neck.
(Eat it.)
And wrap you arms around my feet, yeah.
(Lick it.)
Wrap your hair around my skin.
(whistle)
Yeah.
I'm gonna eat ya, honey, yeah.
(Come on.)
I'm gonna eat ya, baby, yeah.
I'm gonna - huh, all right.
Okay, yeah.

It's getting harder.
(It's getting harder)
Getting faster, too.
(Getting longer.)
It's getting too darn fast,
It's gotta wiggle around too much.
(Work it.)
It's getting harder.
It's gonna rip you in two, honey.

All right.
Come on, love
Now, let's get it on.
Too late, too late, too late,
Too late, too late, too late.
Can't stop.
Make me feel all right, babe.

G-L-O-R-I-A!
Gloria.
(Gloria.)
Oh, yeah.
(Gloria.)
Oh, right.
(Gloria.)
(Gloria.)

Keep the whole thing going, baby!
All right.

"Gloria" a fost clasată pe locul 69 (poziţie cu un sens aparte, of course) într-o clasificare făcută de Dave Marsch, "The Heart of Rock & Soul: The 1001 Greatest Singles Ever Made".

Încă o dată, ideile geniale se confirmă a fi atât de simple...

PS: Bineînţeles, în interpretarea Doors, Ray Manzarek a adăugat şi el acel ceva magic din orga lui care marchează trupa de la un cap la altul, dar despre asta o să scriu altă dată.

Beatles vs. Stones, ce preferaţi?

Pele sau Maradona, Linux sau Windows, Lamborghini sau Ferrari, America sau Rusia, The Beatles sau The Rolling Stones...

... Beatles sau Stones. Primii erau supranumiţi "The Fab Four" şi întrupau băieţii perfecţi, ceilalţi s-au născut prin campania făcută sub sloganul "would you let your doughter marry a Rolling Stone?". The Beatles erau mereu la costum, toţi la fel, Stones au refuzat uniforma. The Beatles a compus "Let it be", Stones a răspuns cu "Let it bleed"; Beatles a creat "Sg. Pepper's Lonely Heart Club Band", Stones a transpus controversatul "Their Satanic Majesties Request". Aş duce comparaţia şi spre "Imagine" a lui John Lennon versus "Sympathy for the Devil", dar între ele nu există o conexiune, o piesă nu a generat alta, antiteza e însă interesantă.

Beatles erau băieţii buni ai Angliei, Stones erau băieţii răi, o rivalitate cultivată de ambele formaţii în anii '60, chiar dacă pe parcurs munca lor s-a interpus, cum ar fi în piesa "I wanna be your man", scrisă de John Lennon şi Paul McCartney, dar interpretată de The Rolling Stones, iar Mick Jagger a făcut backing vocals pe "All You Need Is Love" al The Beatles.

Mai jos, găsiţi o descriere poate perfectă a disputei Beatles-Stones, apoi aveţi un sondaj.

“If you truly loved pop music in the 1960s… there was no ducking the choice and no cop-out third option,” one writer remarked. “You could dance with them both,” but there could never be any doubt about which one you’d take home.

Much of this was by design. With their matching suits, mop-tops, and cheeky humor, the Beatles largely obscured their origins as working-class Liverpudlians; by contrast, under the influence of their wily manager, Andrew Loog Oldham, the Stones cultivated a decadent, outlaw image, even though they mostly hailed from the London suburbs. “The Beatles were thugs who were put across as nice blokes,” someone remarked, “and the Rolling Stones were gentlemen who were made into thugs by Andrew.”
JOHN MCMILLIAN, The Believer, iunie 2007

Voi ce alegeţi?

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele...

La Timişoara, Phoenix anunţa pe 28 februarie că vine primăvara, într-un concert-mărţişor care tinde să devină o tradiţie. Tradiţie, poate cel mai potrivit cuvânt pentru a-l asocia cu Phoenixul momentului, pentru că trupa şi-a pierdut din explozivitate, cu toţii ştim că Nicu Covaci a îmbătrânit puţin urât şi ultimii ani au fost un lung şir de întâmplări pline de ranchiună, de vorbe urâte şi articole prin tabloide scrise de tineri care poate că nu au ascultat niciodată o piesă Phoenix originală. 


Revin la acea seară în care două mii de oameni aşteptau să se revadă cu simbolul rockului românesc, iar după o mică încălzire pe coveruri făcute de o trupă tânără, în scenă a intrat Phoenix. Atmosfera s-a tensionat însă instant. Covaci era supărat - cum altfel? - că un monitor de pe scenă are probleme, era supărat pe nuş-ce funcţionari publici timişoreni, era supărat şi morocănos din fel şi fel de amintiri. În public, aveam senzaţia că se simte o derută şi lumea parcă avea o teamă de fiasco. În fine, primele acorduri au răzbătut prin toată sala Olimpia şi momentele penibile rămâneau în urmă. Din Phoenix însă lipsea pentru mine, pentru prima dată, violonistul Mani Neumann. În jur, câteva persoane mi-au confirmat senzaţia, muzica "nu mai e la fel fără vioară". 


Din nou pauză, din nou probleme cu monitorul, din nou comentarii răguşite, în public apar mişto-urile. "futu-i monitorul, nu?", dar din nou, Phoenix se scoate prin muzică, prin Moni Bordeianu, primul solist vocal al formaţiei, invitat să cânte câteva piese. 


Mai întâi timid, apoi cu bucurie în voci şi în aplauze, oamenii au început să fredoneze refrenele ştiute de atâta amar de vreme, momentele grele trecuseră şi concertul s-a aprins. Ba chiar cu o forţă renăscută din trecut, Covaci a trecut peste bătrâneţi şi peste răguşeala lui pentru a duce "Strunga" cap-coadă, un gest pe care ştiutorii Phoenix l-au recunoscut ca semn de fericire al bătrânului haiduc alături de care au crescut. Atunci mi-am dat seama cât de greu îi este să accepte că vocea nu îl mai ascultă, să creadă mereu că oraşul lui l-a respins. Ar cânta "Strunga" şi dacă ar şti că ar muri la finalul ei.


Recitalul continuă peste ani printr-un "Negru Vodă" electrizant şi culminează cu un solo drăcesc la bateria lui Ţăndărică. Sunetele sunt însoţite de ropote din public, dansuri de plete şi, la final, celebrul bis. 

"Fie să renască numai cel ce har

Are de-a renaşte, curăţit prin jar

Din cenuşa-i proprie şi din propriul scrum

Astăzi ca şi mâine, pururi şi acum!"

Când am ieşit din sală, aveam din nou aceeaşi senzaţie pe care am avut-o de la prima lor reprezentaţie văzută pe viu. Phoenix e tradiţia rockului românesc, mai presus de monitoare defecte, de voci răguşite, mai presus de dispariţia lui Mani Neumann, de plecările şi revenirile componenţilor de-a lungul anilor. Aş vrea să cred că Phoenix e mai presus şi de Nicu Covaci şi, peste alte decade, trupa şi muzica va rămâne o parte din moştenirea mereu reînnoită a culturii româneşti. 

Dacă ți-a plăcut, dă-i Blogului de Rock un like pe Facebook.

Din rockul pe care nu-l ştiaţi: Trafic

Este vorba de o trupă românescă, nu este vorba de britanicii care se scriu cu doi de "f". Trafic, o trupă care cândva era promovată pe "Tineret" de un Titus Andrei încântat, care a pătruns în topurile anilor '90 până pe primul loc. Cu acceptul celui care deţine drepturile de autor, câteva din piesele semnate Trafic se pot găsi pe trilulilu.ro, iar mai jos este una din favoritele mele. O alta, Bitterness, încerc să o găsesc şi o voi adăuga atunci în listă.



Găsiţi aici alte câteva piese semnate Trafic

"Hair", pentru înţelegerea anilor '60

"How far would you go for a friend?". Cred că este concluzia pe care aş extrage-o din "Hair", un musical despre anii '60, cu un debut pe Broadway în 1967, scris de James Rado şi Gerome Ragni apoi ecranizat în 1979, care rulează şi acum de opt ori pe săptămână pe una din scenele existente în Theatre District, NY, iar biletele costă de la 48$ la 302,4$.

Nu am văzut piesa, logic, nu am fost pe Broadway, dar am văzut ecranizarea de nu mai ştiu câte ori. Fără îndoială, face parte dintr-un abecedar al înţelegerii perioadei hippie, este oglinda contra-culturii, a marii manifestări şi uniuni sociale, şi, mai ales, a emancipării sexuale.

"Hair" este un musical fără paşi de step, cu momente improvizate în parcuri, în loc de scene imense cu scări luminate şi grupuri de dansatori îmbrăcaţi în frac sau dansatoare de cabaret.
Muzica are mesaje puternice şi directe, rupte din rock & roll-ul acelor ani, aşa cum este în scena în care e sabotat sistemul audio din unitatea militară tocmai atunci când recruţii îşi primesc "binecuvântarea". În amplificatoare intră acele versuri care te fac pielea-găinii:

Ripped open by metal explosion

Caught in barbed wire

Fireball. Bullet shock. Bayonet

Electricity. Shrapnel.

Throbbing meat

Electronic data processing

Black uniforms, bare feet, carbines

Mail-order rifles

Shoot the muscles

256 Viet Cong captured

La fel sunt alte momente pe care nu le redau pentru a nu dezvălui evenimentele. 

Pe parcursul filmului sunt abordate frontal prejudecăţile claselor sociale, e demontată într-o singură replică toată propaganda războiului şi eroismului pentru un ideal neclar, e portretizată imaginea părintelui care îşi îneacă în renegare şi respingere relaţia cu copilul său pentru că acesta nu este aşa cum şi-ar dori părintele. "Hair like Jesus wore it. Hallelujah! I adore it! Hallelujah! Mary loved her son. Why don't my mother love me?". 
De fapt "Hair" este imaginea tânărului rebel în anii '60, aproape perfect construită, chiar dacă idealizată. Sau poate tocmai de aceea este atât de puternică şi atât de reuşită, pentru că mişcarea hippie a fost o perioadă de visare în masă a tuturor celor care aveau energia necesară şi puterea să viseze la schimbarea idealurilor artificiale cu idealuri care să se găsească în gândirea şi simţirea lor.

Muntele vrăjit, uitarea timpului

Am terminat de citit cartea ieri, m-am chinuit efectiv cu ea de foarte multă vreme, luni bune, zeci de momente în care m-am pus entuziasmat pe pat sau în fotoliu că am timp să citesc o oră, două, dar am adormit la a doua pagină şi m-am trezit supărat pe Thomas Mann. E plictisitoare, într-adevăr. Povestea de dragoste e firavă şi pudică, deşi întinsă cu largi episoade, limbajul este inflexibil, personajele par construite artificial cu reacţii care uneori distrug umanitatea din ele, personaje care contrastează cu reacţiile fireşti în faţa diferitelor situaţii. Când am închis-o definitiv (pentru că nu o voi reciti), i-am făcut, într-o discuţie, o scurtă caracterizare. „Plictisitoare pentru 500 de pagini, foarte faină pe următoarele 200, absolut proastă în ultimul capitol”.

Dar pe undeva greşisem. Mi-am dat seama că o judecam din cauză că aveam alte aşteptări, că nu doream să mai găsesc alte definiţii ale timpului, definiţii diferite de ale mele, că nu mai cred în contraste clare între bine şi rău. Nu mi-a plăcut pentru că nu mi-a plăcut Hans Castorp cu personalitatea lui de elev tocilar fără opinii, deşi pe final m-am entuziasmat când lua atitudine în diferite întâmplări.

Aşadar, mi-am dat seama că pentru „Muntele vrăjit” pot exista momente prielnice când trebuie citit. Când încerci să descoperi sau să îţi construieşti valori, cartea asta îţi poate da o fărâmă din ceea ce cauţi. Dar nu e de-ajuns. Îţi trebuie timp ca să citeşti păreri despre ceea ce este timpul. Apoi trebuie să pierzi noţiunea şi măsura timpului, ca să ştii cum să interpretezi oamenii. În fine, trebuie să uiţi oamenii ca să poţi înţelege binele şi răul în linii clare.

Iar până la urmă, o carte poate fi bună şi pentru o singură propoziţie. Atunci ce să mai spun în faţa descrierii incredibile pe care Thomas Mann i-a făcut-o muzicii, o plecăciune în faţa „artei sublime”, în capitolul „Profuziune de armonie”...