Pe Innuendo de la Queen vă doresc un sincer La mulţi ani

Intrăm în 2010 şi credem că vremurile se schimbă uşor, mereu, treptat, dar fără calendar, ne învârtim iar pentru o zi între urări, între felicitări, între vise şi dorinţe rostite fără realitate, captivi într-o lume în care simţim că suntem copleşiţi, în care coordonatele rămân la fel, în care prejudecăţile se perpetuează fără încetare, dar o lume în care ne simţim datori să sperăm, să ne temem de repercursiunile anunţate prin biserici ale unor Dumnezei răzbunători. O lume în care ne simţim datori să urâm, să luptăm pentru idealuri pe care ni le însuşim superficial şi cărora ne dedicăm în totalitate fără vreun dram de cugetare, o lume pe care o începem an de an cu şampanie şi pupături şi o încheiem într-o furie nebună după reduceri de preţuri doar pentru a o lua de la capăt după un ciclu perfect al pământului, visând cu mintea golită cotidian mereu la aceleaşi idealuri.

Ne vedem la anul, eu am acum de făcut urări, de dat mesaje, de sunat în stânga şi în dreapta, am de hrănit o viaţă care, până la urmă, nici nu ştiu dacă are viaţă în ea. Pe Innuendo de la Queen vă doresc un sincer La mulţi ani… “Till the end of time”!



While the sun hangs in the sky and the desert has sand
While the waves crash in the sea and meet the land
While there's a wind and the stars and the rainbow
Till the mountains crumble into the plain
Oh yes we'll keep on tryin'
Tread that fine line
Oh we'll keep on tryin' yeah
Just passing our time
While we live according to race, colour or creed
While we rule by blind madness and pure greed
Our lives dictated by tradition, superstition, false religion
Through the eons, and on and on
Oh yes we'll keep on tryin'
We'll tread that fine line
Oh we'll keep on tryin'
Till the end of time
Till the end of time

Through the sorrow all through our splendour
Don't take offence at my innuendo

You can be anything you want to be
Just turn yourself into anything you think that you could ever be
Be free with your tempo, be free be free
Surrender your ego - be free, be free to yourself

Oooh, ooh -
If there's a God or any kind of justice under the sky
If there's a point, if there's a reason to live or die
If there's an answer to the questions we feel bound to ask
Show yourself - destroy our fears - release your mask
Oh yes we'll keep on trying
Hey tread that fine line
Yeah we'll keep on smiling yeah
And whatever will be - will be
We'll just keep on trying
We'll just keep on trying
Till the end of time
Till the end of time
Till the end of time

E ziua bătrânelului veşnic tânăr

Undeva în Dartfort, în urmă cu fix 66 de ani, gângurea pentru prima dată cel care avea să creeze probabil cel mai cunoscut riff de chitară din istoria rock & roll-ului. Putea să se oprească acolo şi să fie şi acum la fel de mare.

Pe seama lui există bancuri, e un tip care ţine mereu la glumă şi va cânta până va muri. Nimeni nu ştie când se va întâmpla, de 40 de ani nimeni nu îi mai dă decât câteva luni de trăit, tocmai de aceea cică numai el şi gândacii de bucătărie vor mai supravieţui celui de-al treilea război mondial. Da, v-aţi prins, vorbesc despre Keith Richards, un bătrânel prea amuzant ca să pot să îl consider vreodată altceva decât unul din prietenii cu care mi-aş dori să îmi pierd timpul pe la beri în miez de noapte. De fapt el a rămas şi acum tânăr, la fel cum, în opoziţie, Ion Iliescu al nostru s-a născut din start bătrân.

Aşa că la mulţi ani, Keith Richards, aştept un nou album Stones la anul, aşa cum există zvonurile.

PS: Rifful acela de care vorbeam este de pe "(I can't get no) Satisfaction"

PS2: Cred că un citat de la el se potriveşte:

“Getting old is a fascinating thing. The older you get, the older you want to get.

Poveste de la un concert AC/DC

"AC/DC vine la Budapesta în 23 martie 2009". Era un offline pe messenger care mă entuziasmase instant undeva anul trecut prin noiembrie. În câteva ore, mă dezumflasem, nu aveam cum să plătesc online biletele şi fierbeam de ciudă, dar Iza a reuşit să comande şi până de Crăciun aveam biletul în mână. Sorin şi Iza la fel.
Două luni am fost fericit de bilet, am urmărit grămadă de material despre trupă, despre turneul Black Ice, despre istorie şi orice subiect. Iza se mutase între timp la Cluj, la concert nu mai venea, am început să mă întreb cu ce ajung la Budapesta. Până la urmă, de la Ocsi am luat maşina - merci! - şi am plecat cu Sorin spre Ungaria, cu două discuri pline de zdranga-zdranga, cu muzica dată tare într-o buburuză excelentă, o Toyota Yaris cu scaun de bebeluş în spate. Ce moacă au făcut grănicerii când l-au văzut şi noi le-am spus că mergem la concert...

Am ajuns în Budapesta, am lăsat maşina în parcarea sălii Papp Laszlo, era devreme tare şi am pierdut ceva timp prin Budapesta. Mă rog, pe două-trei străzi, după care pentru o oră, pe vânt şi ploaie, am aşteptat să se deschidă porţile sălii. Copii de liceu veniţi în uniforme de şcoală, bărboşi cărunţi cu beri în mână, fete de tot felul, cu tatuaje pe spate sau piercing în sprânceană, unguri, sârbi, români, sloveni şi cine ştie câte alte naţii cântau şi cântam împreună refrenele pe care abia aşteptam să le auzim.

Ce muzică de atmosferă este înaintea unui concert AC/DC?

Am lăsat câţiva forinţi - ok, destul de mulţi - pe la buticurile de suveniruri, apoi am intrat în sală. Cu ochii am căutat în tavanul înalt clopotul şi nu l-am găsit. Unde e clopotul?!? Mai erau vreo două ore până la concert şi am avut răspunsul la o întrebare care mă frământa de ani de zile. De obicei, până începe un concert se aude AC/DC, dar la un concert AC/DC ce se aude înainte de concert? Blues. Blues. BLUES autentic, lăsat în surdină, plăcut la început, agasant pe parcurs în timp ce aştepţi acele riffuri plecate din Gibsonul lui Angus, un blues pe care numai trupa de deschidere îl mai întrerupe. La Budapesta a fost The Answer, dar găsisem răspunsul la întrebarea mea. Nu mi-au plăcut, dar cine poate să placă o trupă de deschidere? Nu am înţeles de ce trebuiau să îmi spună că au în formaţie cel mai bun baterist din Belfast. Huh? Come on! Dar au aprins publicul şi după trei-patru piese de hair-metal fierbeam. Ştiam că AC/DC de undeva din culise adulmecă publicul. Aşteptarea începuse parcă să doară.

Durere care s-a rupt într-o explozie de entuziasm, de fericire şi un urlet contopit cu alte zeci de mii de voci când s-au stins becurile, când au rămas aprinse doar miile de corniţe purtate de oameni pe capete, când pe panoul imens al scenei se desfăşurau primele cadre ale animaţiei care a deschis "Black Ice Tour". Eram cu o mână agăţat de Sorin şi cu una de un necunoscut, săream cu toţii în acelaşi ritm, de mine atârna o geacă şi o cămaşă legate la brâu iar la gât aveam înnodat un banner cu sigla trupei. Instant, eram transpirat, săream cât puteam ca să iau o gură de aer sau să văd de deasupra tuturor o imagine fabuloasă, în timp ce buzunarele ticsite de chei, telefoane, portofel şi acte mă trăgeau în jos şi încercam mereu să îmi dau seama dacă nu s-a rupt vreunul, dacă nu am pierdut ceva.

Mulţimea era un tot legat şi electrizant, eram o fiinţă hipnotizată la un loc cu restul oamenilor de acolo, sala începuse să miroasă a iarbă şi AC/DC ne purta pe toţi prin istoria şi prezentul trupei... Back In Black, Big Jack, Thunderstruck, toate au lăsat rând pe rând o urmă în memoria celor care au fost de faţă, formând alături de vorbele lui Brian o prefaţă pentru faimosul striptease al lui Angus, făcut de data aceasta pe The Jack, nu pe Jailbreak. Nu văzusem în viaţa mea o puzderie de oameni straight care să aplaude frenetic un striptease masculin. Dar cine nu înţelege ce se aplauda acolo ar fi bine să nu mai citească. Un ultim acord, apoi un nou întuneric, din nou deasupra sălii plutea o lumină roşie ca de jar formată de acele corniţe şi apoi un flash sus, în tavan, dar nu în centru, ci deasupra scenei. Acolo era clopotul! Da, aşa este, începuse Hells Bells şi Brian s-a prins de el ca la un rodeo, lovindu-l puternic să sune atât de tare cât să îl trezească pe Bon Scott şi să îl aducă în sală.

Ne vedem în Constituţiei

Simţeam cum rămân fără voce şi eram lac de apă, picioarele nu mai voiau să sară, trecuse peste o oră dar la fiecare piesă încheiată speram doar să mai înceapă una, să nu se termine concertul, să o văd pe Rosie şi să aud geneza rockului pe Let There Be Rock. And there she was, călare pe locomotiva din scenă, trufaşă, dominantă. 42-39-56 sau ceva pe acolo, era, indiscutabil, Rosie! Whole lotta...
Însă trecuse timpul, AC/DC se pregătea pentru un bis colosal cu Higway to Hell şi cu tradiţionalul salut pentru cei care... ştiţi voi, cu ultima putere din glas am strigat de câteva ori "Fire!", sala a strigat de câteva ori "Fire!", pentru a încheia un spectacol incendiar.

La o oră după, ieşeam din parcarea arenei. Cât stătusem acolo într-o coloană de maşini înşirată printre stâlpi, am păstrat mereu un zâmbet incontrolabil pe figură, mă ghemuiam în scaunul Yarisului destinzându-mi muşchii. Mă uitam la oamenii care îşi căutau maşinile şi vedeam acelaşi zâmbet incontrolabil.

Pentru concertul acela am plătit un comision bancar de 40 de euro ca să fac un transfer de vreo 60 de euro, am luat amendă pentru viteză la patru dimineaţa la întoarcerea de la concert. Eram la 30 de km de Timişoara şi aveam 70 km/h. Pentru ţeapa de concert care se anunţase în această vară în România am plătit şi atunci bilet, banii sunt recuperaţi. Iar pentru concertul de la Bucureşti din 16 mai, am luat azi bilete.
După ce a fost la Budapesta, amenzile, comisioanele ascunse şi ţeparii au meritat osteneala! Ne vedem în piaţa Constituţiei.

UPDATE: Ne-am văzut în "Constituţiei". Curioşi cum a fost? Citiţi aici.

Esenţa nu poate fi negată

Am observat că Discovery retransmite în ultima perioadă un serial, "Final 24". Este vorba despre mari simboluri, în general ale muzicii secolului XX, decedate timpuriu sau surprinzător, iar printre teme sunt Jim Morrison, Janis Joplin, Keith Moon, 2Pac Shakur etc.
Documentarul reconstituie ultimele 24 de ore din viaţa respectivei celebrităţi, are fel şi fel de interviuri, construieşte portrete şi dă verdicte.

Episoadele privitoare la cele patru nume enumerate le-am văzut şi toate au aceeaşi trăsătură. Se conturează imaginea personalităţii, se prezintă evenimente şi apoi moartea, totul într-o lumină sumbră care te lasă cu senzaţia că subiectul putea evita deznodământul tragic dacă nu lua o doză, dacă nu ar fi consumat o viaţă fel şi fel de droguri sau alcool.

Numai că prin această impresie, realizatorii documentarelor "Final 24" neagă exact trăsăturile care au construit aceste personalităţi. Altfel, de exemplu Janis Joplin nu ar fi avut niciodată curajul să se urce pe scenă, Jim Morrison poate că ar fi rămas închis într-un cerc lipsit de creativitate.

La fel cum talentul, geniul şi originalitatea au fost caracteristici pentru aceştia, parte integrantă din fiecare a fost şi abuzul de orice fel. Practic documentarele promovează ca imagine generală pentru toţi lipsa de limite, dar ca element total negativ. Însă pentru a depăşi limitele omului mediu, omului normal, nu poţi face asta doar în creaţie, ci şi în distrucţie. Sunt părţi componente şi dependente una de alta într-un caracter, de aceea esenţa unei persoane nu poate fi negată, spunând că Jim Morrison ar fi trăit şi acum şi era la fel dacă nu ar fi avut vreun viciu.

Huxley

Prima dată am citit "Orb prin Gaza", aveam 14 sau 15 ani şi cartea îmi picase în mână fără să o aleg pentru ceva, fără să aibă o altă însemnătate decât numele autorului semnat pe coperta cărţii, Aldous Huxley. Îmi sărise în ochi într-o bibliotecă stufoasă pe care nu o mai răscolea nimeni, aşa că am luat-o acasă la mine şi am început să citesc. Din carte nu mai ţin minte mare lucru, ştiu doar că personajele au tot felul de experienţe narcotice, un text cu o aranjare puţin haotică şi o copertă cu o descriere absolut jenantă a autorului, "un scriitor marginal al culturii engleze în anii '30" (redare aproximativă), o minimalizare în care eu, acum, văd monstrul de manipulare şi cenzură din comunismul cultural. În fine, atunci ştiam că Huxley e omul care l-a influenţat enorm pe Jim Morrison, iar în comparaţie cu setea care mă făcea să caut elementele care l-au schimbat pe Jim, conta mai puţin ce găseam în prima carte citită pe care, probabil, nici nu aveam cum să o înţeleg atunci în adevărata ei formă.

Fără o impresie clară după "Orb prin Gaza", Huxley a trecut firesc undeva în urmă, au trecut câţiva ani până am regăsit pe o tarabă de anticariat "Frunze uscate". Din nou, o carte doar cu acţiuni banale, dar de data aceasta cu o construcţie complet unică a personajelor. Nu exista om pe care să-l fi cunoscut şi să nu îl pot încadra în marile tipare umane redate acolo, era o îngheţare a lumii pentru aproximativ şapte decenii, o lucrare rămasă - aşa am simţit eu - să sfideze evoluţia materială în favoarea unui spirit de neschimbat. Coperta am ignorat-o, era tot o ediţie tipărită prin anii 80. Apoi am citit de Huxley o colecţie de eseuri, "Şi restul e tăcere", nişte idei absolut geniale, "Punct. Contrapunct", o carte chiar mai completă din punct de vedere al tipologiei umane decât "Frunze uscate", un fel de continuare revizuită. Apoi "Geniul şi zeiţa" şi, în sfârşit, "Minunata lume nouă. Reîntoarcere în minunata lume nouă".

O carte despre o lume utopică în care totuşi prezentul şi viitorul social sunt pictate cu mare acurateţe. O carte care te revoltă nu prin finalul ei absolut logic (deşi poate pentru unii neaşteptat), ci prin drumul care duce la un final atât de clar, prin căile care compun mesajul de sfârşit, prin înglobarea iluziei de iubire într-un proces de descoperire personală cu moartea ca final aşteptat.
"Minunata lume nouă", o carte despre o lume care condamnă sau va condamna, într-un viitor cine ştie cât de depărtat, la izolare şi moarte orice formă de răzvrătire, de personalitate şi de singularitate. O lume care va aduce cu sine condamnarea la moarte a celui care nu se adaptează, care nu se integrează în procesul de standardizare.

Pe Huxley abia încep să îl descopăr...

... and cut!

După disputa asta pe tema numelui blogului, am decis să răspund aici la două acuze.

- Pe acest blog există până în prezent un singur text preluat din altă parte, AICI, text pe care autorul este semnat şi sursa citată, text pe care nu mi-am arogat vreodată un merit. Este singurul copy-paste pe care îl găsiţi aici.

- Sunt acuzat (cel puţin cred că la mine se referă tipul care a lansat acuza) undeva într-un comentariu că am înjurat pe cineva de mamă. N-am făcut-o şi nici nu o voi face, unii ştiţi din ce motiv. În schimb am fost jignit pe blogul meu şi nu am şters comentariile, tocmai pentru a nu le nega existenţa într-o discuţie care nu avea de ce să degenereze într-atât.

Scuze, Andreea, respect Petru, baftă Bogdan.

Hooopa, mi-au plagiat titlul blogului

Sunt nişte băieţi care au uitat să se intereseze dacă există sau nu "Blogul de Rock" şi au decis să şi-l facă pe-al lor sub acelaşi nume dar în propria variantă la adresa asta: http://demaio.info/

Sorry, dar Blogul de Rock există deja.

Omul care a luat cu el în mormânt epoca hippie

"Love and peace", cuvinte care au trezit una din cele mai mari mişcări sociale, care au născut "flower power"-ul Americii şi au trezit poate cel mai important fenomen din istoria muzicii: Mişcarea hippie, exprimarea generalizată a rock 'n roll-ului şi mişcarea pură a rebeliunii împotriva violenţei, cu un concert Woodstock (15-18 august 1969, lângă New York) la apogeu devenit peste ani o icoană a culturii pop. Mişcarea hippie a "murit" însă la numai patru luni de la cele "3 Days of Peace & Music", odată cu o încercare de reeditare a Woodstock-ului, de data aceasta pe coasta de vest a Americii, la San Francisco.

Concertul fusese planificat de The Greatful Dead, iar The Rolling Stones (care nu a fost invitată la Woodstock) urma să fie highlight-ul evenimentului, însă organizarea s-a lovit de mai multe impedimente. Locaţia a fost schimbată în mai multe rânduri, iar cu numai două zile înainte de concert s-a ajuns la o decizie finală: Altamont Speedway.
Din lipsa aprobărilor şi dezordinii, poliţia nu a mai asigurat ordinea, The Greatful Dead s-a retras din organizare, lumea se strângea deja în San Francisco venită de peste tot şi The Rolling Stones a rămas cu acest concert de definitivat.
Pe baza unor experienţe trecute cu un club de bikeri englezi şi pe recomandarea celor de la The Greatful Dead, the Stones au angajat pentru ordine banda de motociclişti Hell's Angels, plătindu-le acestora 500$... în bere.

300.000 de oameni au venit la "noul Woodstock", însă, pe baza consumului de alcool şi de droguri, pe tot parcursul acelei zile lucrurile au degenerat continuu, au apărut violenţe în mulţime, iar formaţiile au făcut mai multe apeluri la calm de pe scenă. Inutil, publicul devenise prea agitat, Hell's Angels deveniseră agresivi după ce hipioţii le-au răsturnat câteva motociclete, s-au înarmat cu lanţuri şi tot ce au avut la îndemână, iar unii au încercat să intre peste mulţime cu motocicleta.



Nici muzicienii nu au scăpat prea uşor. Marty Balin (Jefferson Airplane) a fost făcut KO după un pumn în faţă primit de la un Hell's Angel, iar Denise Jewkes, solista unei trupe locale, s-a ales cu o fractură craniană după ce a fost lovită în cap de o cutie de bere aruncată din public.

The Greatful Dead au refuzat să mai urce pe scenă şi au plecat, iar odată cu lăsarea serii, a început reprezentaţia Stones-ilor. În faţa scenei, una de aproximativ un metru înălţime, s-au bulucit instant câteva mii de oameni, Hell's Angels au ripostat şi s-au creat primele meleuri de bătaie. Mick Jagger, vizibil marcat, a întrerupt concertul la câteva acorduri de la startul piesei "Sympathy for the Devil", a ameninţat cu retragerea de pe scenă, dar evident asta nu se putea întâmpla. La numai câteva minute distanţă, în timpul melodiei "Under My Thumb" (nu în timpul "Sympathy for the Devil", cum preciza în cronica acelui concert revista RollingStone), s-a produs incidentul care avea să fie propagat în timp ca moment marcant pentru finalul perioadei hippie.

"Cheia" a fost Meredith Hunter, un adolescent afro-american de 18 ani, venit la Altamont cu iubita lui caucaziană, elemente importante pentru că au existat teorii rasiste pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. Indiferent de flower power, o fată albă la braţ cu un bărbat de culoare reprezenta o situaţie puţin tolerată, iar într-o bandă de motociclişti aproape deloc. Murdock, porecla lui Meredith Hunter, a fost ucis de un membru al Hell's Angels, înjunghiat la câţiva metri de scena pe care cântau Jagger & co. Una din camerele care filmau concertul a surprins întregul scandal iar imaginile aveau să fie înglobate într-unul din cele mai tulburătoare documentare despre rock 'n roll, "Gimme Shelter". În filmare, se vede un pistol pe care Hunter l-a scos din haina sa, apoi într-o secundă, Alan Passaro, un membru Hell's Angels, a sărit peste el, l-a prins cu o mână pe Meredith iar cealaltă mână a fulgerat de două ori cu o lamă în spatele hipiotului. "It's a classic street-fighter's move, beautifully executed" (John Burks, în articolul "Rock & Roll's Worst Day", RollingStone).



Pentru moartea lui Meredith Hunter există mai multe teorii. Înainte de a fi pozat într-o victimă inocentă, este bine de spus că băiatul era membrul unei bande de cartier din Los Angeles, pe atunci denumită "club", East Bay Executors, iar autopsia a dezvăluit urme de injecţii pe braţele sale şi droguri în sânge în momentul morţii. Ok, pe de altă parte, erau alte vremuri şi la Altamont probabil că nu exista persoană "trează" în acea zi.
Passaro, ucigaşul lui Hunter, care adunase şi alte condamnări şi până la moartea lui a mai adăugat câteva, a fost acuzat de crimă şi la trei ani a fost achitat pentru auto-apărare. În achitarea lui a contat foarte mult şi faptul că Murdock avea şase răni de înjunghiere, deşi pe înregisttrare s-a văzut că Passaro lovise de numai două ori. Ceea ce duce la un scenariu: Meredith Hunter intrase într-o altercaţie mai devreme cu Hell's Angels, s-a dus la maşina sa de unde a luat pistolul pentru a se răzbuna şi s-a întors lângă scenă însoţit de Patti, iubita lui. Ideea avea să îl coste viaţa, dar nici ancheta de atunci, nici o anchetă mult mai recentă nu au putut găsi un al doilea criminal. Ambele s-au încheiat cu concluzia că Passaro este totuşi autorul celor şase înjunghieri, mai ales că după ce Hunter a picat rănit la pământ a existat o îmbrânceală generală a Hell's Angels în jurul tânărului.
De altfel Patti, care ulterior avea să spună că într-adevăr, Hunter a făcut un drum până la maşină, dar pentru a o chema să vadă concertul Stones. Nu a precizat vreodată că ar fi fost rănit în acel moment. Din declaraţiile apropiaţilor, Murdock avea mai mereu o armă de foc la el.

Crima, investigaţiile, existenţa înregistrării şi implicarea unei organizaţii precum Hell's Angels a provocat în acea vreme mai multe ameninţări cu moartea pentru cameramani, organizatori şi alte persoane, iar zvonul că Hell's Angels a stabilit un preţ pentru "capul" lui Mick Jagger este şi acum de actualitate.
The Rolling Stones, proprietarul de la Altamont Speedway şi alte câteva persoane din organizare au fost la un moment dat suspicionate de complicitate la crimă, dar achitarea lui Passaro pentru auto-apărare a eliminat acuzaţiile. Mama lui Meredith Hunter a pornit şi ea o acţiune în instanţă împotriva Stones-ilor, cerând despăgubiri de 500.000$. S-a ajuns la o înţelegere pentru o sumă mult mai mică, 10.000$.

Contrar evenimentelor, poate că nu este nici prea mare vina Hell's Angels pentru ceva. Li s-a dat o putere pe mână mult prea mare, iar multe incidente au fost create de ei pentru că au avut cum să le creeze, pentru că era în natura lor să le creeze. Apoi erau evident depăşiţi de situaţii, numeric şi moral. La trei patru sute de mii de fani, nu aveau cum să facă faţă aproximativ 300 de bikeri. Era de aşteptat ca în momentul în care apar tensiunile, Hell's Angels să se apuce să spargă capete pentru a da exemple, mai ales că au avut de-a face şi cu unii spectatori complet "deraiaţi". Însă lovirea muzicienilor, cum au păţit cei de la Jefferson Airplane, a dus de asemenea la o situaţie degenerantă.

Deci vina The Rolling Stones? Poate... vă voi oferi în schimb o singură declaraţie dată de Keith Richards la scurtă vreme după concertul de la Altamont în publicaţia Evening Standard, preluată de RollingStone Magazine. Ar trebui să fie suficient pentru un răspuns corect:
"The violence just in front of the stage was incredible. Looking back I don't think it was a good idea to have Hell's Angels there. But we had them at the suggestion of the Grateful Dead. The trouble is it's a problem for us either way. If you don't have them to work for you as stewards, they come anyway and cause trouble"
În afară de această declaraţie de la Keith, de-a lungul timpului, membrii formaţiei The Rolling Stones au evitat subiectul pe cât posibil şi mai există o singură reacţie venită de la Mick Jagger la câteva ore după concert:
"I know San Francisco by reputation. It was supposed to be lovely here ­ not uptight. What happened? What's gone wrong? If Jesus had been there, He would have been crucified." Mick Jagger, conform Esquire.com, în articolul "Aquarius Wept", de Ralph G. Gleason

Pe lângă Hunter, la Altamont au mai murit doi oameni călcaţi de o maşină, iar un altul s-a înecat într-o canalizare. Alte zeci de persoane au fost bătute de Hell's Angels, şi rănite.
Acestea sunt urmările directe, însă mai importantă decât toate acestea a fost consecinţa indirectă a concertului de la Altamont. Epoca hippie murise odată cu Meredith Hunter. "Love and peace" de la Woodstock fusese îngropat în bătăi şi ură, toleranţa fusese înlocuită de intoleranţă. "Irrational violence", aşa a fost caracterizat concertul de presa vremii. Au fost suficiente greşelile de organizare şi atitudinea Hell's Angels care au încercat să impună prin forţă şi duritate o lege proprie tinerilor care refuzaseră atâtea legi, celor care se răzvrătiseră, schimbând radical o societate prin mişcarea hippie.
GYJPF7BGP4WR

Chinese Democracy, intre prejudecata si evidenta

(text scris in 21.12.2008)

Guns N' Roses a lansat de o luna noul album. Din vechea trupa a ramas Axl Rose si cam atat. "Chinese Democracy" apare la 17 ani distanta fata de precedentul album de studio, "The Spaghetti Incident" si, cum era normal, si-a facut cale prin topurile rock actuale.

Dupa o ascultare, "noul" GNR suna mai dezordonat, pare mai zgomotos si tocmai de aceea parca a mai pierdut din forta pe care trupa o emana in trecut. Bateria are un rol mai mic, nu mai dicteaza ritmul cum se intampla in piese precum "You Could Be Mine", "Double Talkin' Jive", "Paradise City" etc. In majoritatea cazurilor, solourile de ghitara sunt mai tulburi, s-au rarit si parca le lipseste ceva. Piesele par mai monotone, nu apar ruperi de ritm si urmeaza trendul hard rockului actual, adica o suprapunere totala a instrumentelor folosite in piesa, plus o zbieratura de voce. Pe scurt, personal, as fi dorit sa vad (aud) mai multa inventivitate in piesele de pe Chinese Democracy.
Dar daca renunt la comparatia cu vechiul GNR, cu ce a fost si nu mai este, "Chinese Democracy" imi place.
In evidenta mi-au iesit piesele "Madagascar" si mai ales "Sorry", chiar daca nu se inscrie tocmai in tiparul GNR, vechi sau nou.

Albumul este din punctul meu de vedere unul bun spre foarte bun, dar ii lipseste exact acel luciu metalic, este ca o masina scumpa vopsita neglijent. Peste toate, m-a impresionat ca trupa mai poate sa produca muzica sub acelasi nume, in ciuda faptului ca Axl Rose este singurul ramas in ea.

Din 300

(text scris in 5 iulie 2007 pe defunctul Yahoo 360)

Am vazut si eu saptamana trecuta deja mult prea celebrul (oricum, mai mult decat merita) film "300".

Animatia, grafica si imaginea, laudata de toata lumea, mi s-a parut mereu mult prea galbena si uneori era vizibil ireala, se vedea prea bine ca "e pe calculator".

Lupta ca principala ocupatie si promovarea perfectiunii fizice aduce totusi in sistemul de lupta mult prea putine arme. Spartanii au doar sabii, sulite, scut si coif. Nu au topoare, pumnale, de arcuri nu mai spun, catapulte, nimic.

Desi cultul razboiului este atat de dezvoltat la spartani, in film au loc fapte ca tradarea clasica (Leonidas trebuia sa stie ca acel cocosat il va trada, trebuia sa il omoare daca il refuza). Poteca ascunsa nu este pazita nici macar cu un soldat care sa faca de garda, in orice eventualitate. Rolul atenienilor, desi prosti in ale razboiului, este diminuat si ridiculizat, desi ajutorul lor militar poate fi folosit altfel (cu arcul si fierarii stiu sa traga). Ma rog, pregatirea terenului dinainte, o chestie esentiala pe vremuri, este complet neglijata: otravirea fantanilor si a apelor, arderea campiilor, nimic nu se intampla din acestea.

Moral, psihologic, regina nu avea cum sa accepte un asemenea compromis, adica sa se culce cu tipul acela pentru a se trimite intariri ca sa nu ii moara sotul. Nu ea e cea care ii cere: "vii pe scut"? Faptul ca il dovedeste pe tradator nu o iarta, ea trebuia sa se sinucida, in coordonatele morale extrem de inalte ale filmului. In alta situatie, codul moral in care a fost crescut si in care a fost educat "Capitanul" armatei, el nu si-ar fi permis vreodata sa strige intr-un moment de minima tensiune militara "fiule", dar pe un camp de lupta. Era conditionat sa nu o faca. Si in acelasi cod militar, "fiul" nu putea raspunde pe moment decat printr-un fel de reactie violenta, fie ca era o imbratisare a tatalui, fie o decapitare. In niciun caz o amortire.

In fine, Xerxes trebuia sa moara la final, sulita aia trebuia sa i se infiga in mijlocul fruntii, sa ii plesneasca in doua parti capul si provoace caderea Imperiului care "unea lumea". A, da, tot ca o greseala esentiala militara, sulita care ii dezbina doar obrazul lui Xerxes nu e otravita. Ce tampit si Leonidas...
Doar incurajarea "Tonight we dine in hell" mi se pare extrem de potrivita.

"Gladiatorul" a fost mult mai reusit.

Uneori am rescris rockul

(text scris in 14 mai 2007 pe defunctul Yahoo 360)

Ca tot romanul, si eu m-am nascut poet si de-a lungul vietii am avut destule interventii neavizate asupra textelor anumitor piese pe care nu le intelegeam si le dadeam eu alte sensuri.

Printre primele versuri in engleza greu de inteles (pentru mine) erau cele de la Manowar, de pe "Triumph of the steel". Albumul asta mi-a ridicat niste mari dileme la varsta de 12 ani. Adusese sora-mea o caseta acasa si dupa ce am ascultat putin, ma speriasem ca imi placea si ma atragea "asemenea muzica". Nu stiu de ce, ramasesem cu impresia ca e rau sa ascult caseta aia, ca sunt satanisti (probabil ca cineva facuse la un moment dat o remarca si mi-a ramas infipta atunci in gandire). La subiect, cand am redescoperit Manowarul si am citit versurile, ma miram "cum naiba am inteles eu" niste bazaconii complete? Dar vorba lui frate-miu, unele interpretari gresite sunau mai bine decat originalul.

Apoi Nirvana este o alta provocare pentru inventatorul de versuri din mine. Chiar si acum, dupa ce am citit de vreo cateva ori textele pentru "Smells like teen spirit", Lithium samd fredonez tot inventiile mele.
In fine, LA Woman, de la Doors, a fost un mister. Multi ani de zile, "Mister Mojo risin' " a fost pentru mine "It's a full moon risin' " sau "It's a motor runnin' ". Mai inventasem cuvinte si la alte piese, cum ar fi "The End".

PS: Nu mai zic despre interpretarile gresite din piese cantate in romana, de la Cargo sau Iris.

10 lucruri despre AC/DC

1. Originile trupei
AC/DC s-a format în Sydney (Australia), în anul 1973. Formula iniţială a fost cu Malcolm Young, Angus Young, Colin Burgess (baterie), Larry van Knedt (bass), Dave Evans (voce). Din cauza fobiei sale de a cânta în public, ultimul a avut o perioadă extrem de scurtă în trupă, fiind înlocuit în 1974 de Bon Scott, până atunci şoferul formaţiei.

2. De unde vine numele de AC/DC?
Margaret, sora fraţilor Young, le-a propus fraţilor ei acest nume după ce a văzut o etichetă pe un aspirator (FOARTE IMPORTANT: există şi varianta în care aspiratorul era de fapt o maşină de cusut :)) ). “Avea de-a face cu electricitatea şi ni s-a părut un nume potrivit”, s-a confesat mereu Angus Young. La alegerea numelui, membrii trupei au ignorat conotaţia bisexuală, iar după ce au cântat în deschidere pentru Lou Reed, au primit o mulţime de invitaţii de concert în cluburile gay.

3. De ce poartă Angus uniforma şcolară?
Legenda cunoscută este că Angus Young venea la repetiţiile formaţiei direct de la şcoală, însă este vorba mai mult de o romanţare făcută de Atlantic Records când au lansat trupa. Mai exact, pentru a produce puţin mai multă vâlvă, A.R. l-au anunţat pe Angus ca născut în 1959, când de fapt el s-a născut la 31 martie 1955. Totuşi, Angus a purtat într-adevăr uniforma la repetiţii venind direct de la şcoală, dar în alte trupe din care a făcut parte înainte de a se înfiinţa AC/DC.
Până acum, cred că deja aţi ghicit cine a avut ideea ca el să poarte uniforma. Normal, Margaret, sora fraţilor Young. Până atunci, Angus a mai purtat şi alte costume inedite la începuturile formaţiei, apărând pe scenă costumat în Zorro, Spiderman sau Superman (pentru care avea pe scenă şi o cabină telefonică unde se schimba. Michael Browning, fostul manager, îşi aduce aminte că Angus s-a blocat o dată în acea cabină).

4. Venirea lui Brian Johnson, o alegere a lui Bon Scott?
Într-un fel, actualul solist al AC/DC a fost ales chiar de fostul solist, decedat în 1980. După tragicul eveniment, formaţia a primit de la un fan o înregistrare a trupei Geordie cu piesa “Hope You Like It”, acesta considerând că Brian Johnson s-ar potrivi perfect pe stilul AC/DC. Trupa l-a chemat pe solist la audiţii şi l-a angajat. Coincidenţă, Bon Scott s-a mai întâlnit cu Johnson în 1973, când Bon făcea parte din formaţia Fraternity, cu care a cântat în deschiderea turneului Geordie din Europa. În acel moment, Bon Scott a declarat despre Brian Johnson că îl consideră un solist extraordinar.

5. Trei referinţe în numele lui Bon Scott
Bine, poate este incorect spus. Bon este şi acum viu în memoria fraţilor Young, sunt multe momente şi acum care fac referire la fostul solist al AC/DC. Dar sunt două piese dedicate exclusiv lui pe albumul făcut la câteva luni de la decesul lui Scott, „Hells Bells” şi „Back in Black”. Nu doar fraţii Young au promovat în timp cultul pentru Bon. Chiar Brian Johnson, succesorul solistului şi actualul frontman al AC/DC, are un gest propriu. Din respect, Brian niciodată nu a interpretat piesa „It’s a long way to the top (If you wanna rock ’n’ roll)”. Şi nici nu o va interpreta.

6. Back in Black, cel mai vândut album all-time
Cu aproximativ 50 de milioane de copii vândute în toată lumea, „Back in Black” este cel mai vândut album din istorie al vreunei trupe, nu doar al AC/DC. A bătut vânzările Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd şi orice altă formaţie, iar într-un top al tuturor albumelor, numai Thriller al lui Michael Jackson s-a vândut mai bine (mult mai bine, aproximativ 110 milioane). Totuşi, cele mai valoroase albume, conform mai multor surse, sunt considerate „Higway to Hell” şi „Powerage”.

7. Rosie nu este o simplă invenţie
„Wanna tell you a story
'Bout a woman I know
When it comes to lovin'
Oh, she steals the show
She ain't exactly pretty
She ain't exaclty small
42-39-56
You could say she's got it ALL!”

Piesa este scrisă de Bon Scott în amintirea unei femei IMENSE din Tasmania, după ce solistul a petrecut cu ea o noapte de pomină. La câţiva ani, s-au întâlnit într-un turneu. “Rosie” slăbise mult, iar Bon a fost dezamăgit de noul ei look.

8. “The Jack” nu este o piesă despre poker
Poate că nu este o noutate pentru toată lumea, dar până nu de mult eram convins că piesa asta este despre un joc de poker al unui fraier de Vegas. “The Jack” este un termen folosit în Australia pentru anumite boli venerice, mai exact gonoreea. Cântecul îşi are originile în primii ani ai trupei AC/DC, când membrii trupei şi-au împărţit mai multe femei şi, se pare, câteva boli venerice.

9. AC/DC l-a făcut pe Noriega să se predea
În ianuarie 1990, când oficial armata USA a atacat Panama pentru a înlătura dictatura Generalului Manuel Noriega, acesta s-a retras sub protecţia diplomată oferită de o misiune a Vaticanului. Pentru a-l scoate din ascunziş, americanii au difuzat zile la rând muzică rock la o staţie de amplificare şi au supus misiunea papală la un adevărat bombardament fonic. În plus, se ştia pe atunci că Noriega urăşte rockul. Cea mai intens difuzată formaţie în acţiunea armatei americane a fost AC/DC. Noriega s-a predat după câteva zile.

10. Van Halen, rivalul tradiţional
Au stiluri diferite şi folosesc instrumente diferite, dar sunt mii de siteuri şi comparaţii între Angus Young şi Eddie van Halen. Fanii AC/DC îl denigrează pe EVH, fanii EVH îl denigrează pe Angus, cei doi şi-au trimis mereu “dulceţuri” în fel şi fel de interviuri. De unde până unde? În puzderia de comparaţii şi opinii personale, am găsit o singură informaţie. Totul se trage de la un concert care a avut loc în urmă cu mai bine de 30 de ani, când cei doi au avut un conflict fizic. Cine a început? Nu ştiu, dar cică Eddie şi-a cam luat-o pe coajă.

Sa faci dragoste cu Iris

(Publicat in 12 mai 2007 pe defunctul Yahoo 360)
Prima data am vazut Irisul pe viu la Brasov, era festivalul berii si ei inchideau sarbatoarea. Eram in clasa a noua, plecat cu trei colegi sa bem Ciucas la pahar de plastic in Livada Postei. Pe la vremea aceea, Cargo lansase "Ziua Vrajitoarelor" si mie imi placea la nebunie. Gasca noastra avea oarecum o afinitate speciala fata de acest album, iar acest sentiment avea sa ramana multi ani, de fapt pana cand am inceput sa sarim peste evenimente si sa nu ne mai agatam de trecut si de petrecerile din liceu. Inapoi la festival, Cargo canta inainte de Iris si mi se parea nedrept, credeam ca Iris e o trupa mediatizata excesiv, aveam formata o parere despre ei, poate din cauza unui rocker care mereu a avut o influenta destul de puternica asupra mea si care nu i-a placut prea mult pe "irishi", poate din cauza ca piesa "Somn bizar" a fost prima melodie pe care am retinut-o de la Iris, si asta din cauza ca mi se parea (si acum mi se pare) ca semana foarte mult cu "Until it Sleeps" de la Metallica.

Pe scena a urcat Cargo. A fost o frenezie si pentru prima data m-am prins la o "Batacanda" de umeri cu zeci de oameni, ma dureau picioarele si pieptul de la atata cantat si urlat de parca vroiam sa ma aud eu mai tare decat tot. Praful se ridicase mult deasupra multimii (cand am plecat blugii albastri erau gri deschis si palmele negre) si tin minte ca incercam sa sar cat mai sus si sa iau o gura de aer racoros. Dupa trei piese, Kempes, Barar si restul si-au luat ghitarile si au iesit in culise. "Cargo! Cargo!" dar Cargo nimic, nu au revenit pe scena la macar un bis. Credeam ca asa e programul serii, dar dupa multe concerte de-ale lor mi-am dat seama ca ei nu prea le au cu revenirea pe scena.

Dezamagirea a trecut repede, a intrat Iris in rol si atunci am auzit pentru prima data celebrul "Buna seara, prieteni!" strigat de Cristi Minculescu. Atunci am vazut cum se aprinde publicul cand canta Iris, cum atmosfera parca e... nu incandescenta, ci plina de iubire pentru trupa, nu numai energie, rupere si poate uneori chiar ura si revolta. La melodia "Baby" vazusem in sfarsit cum brichetele alea aprinse ard in ele sentimente, nu numai un efect vizual ciudat de frumos. Ma uitam inainte si ma amuza prezenta scenica extrem de caraghioasa a lui "Boro", si-a pastrat-o si azi, ma miram ca un chelios, Walter, poate sa cante la chitara si sa o faca chiar bine.
Dupa trei piese, Cristi anunta: "Va multumim ca ne iubiti de atata amar de vreme, si reciproca este la fel de valabila, va asiguram noi", dupa care si-au luat ramas bun si au iesit in culise. Iris nu incita, Iris face dragoste cu publicul. Fanii i-au chemat inapoi. Eu si prietenii mei am dat-o spre iesire ca pierdeam ultimul tren spre Fagaras. Iris a revenit, dar nu mai puteam ramane.

Inainte sa plecam din Livada Postei, iesisem dintre oameni, berarii strangeau butoaiele goale si corturile imense, tiganusi angajati cu ziua adunau bancile de lemn si tiganci cu saci imensi de gunoi adunau plasticul si cartoanele de pe jos. M-am uitat inca o data inspre scena, era un joc electrizant de lumini, un nor de praf strapuns de reflectoare, o voce care striga in statie "Jocul nu e greu" si o mare de oameni raspundea "Pe ape!". M-am surprins zambind.

In urma cu cateva zile, au fost premiile MTV 2007 (sau 2006), parerea mea cam jalnice reprezentatii, dar nu conteaza asta. Si Iris a luat un premiu, pentru intreaga activitate. L-am vazut pe Cristi Minculescu din nou, arata foarte rau, ca un Zombie cu o burta imensa, dar vocea o pastrase. Mi-am dat seama ca probabil "irishii" au mult mai putini ani in fata lor decat duc in spate, ca as vrea sa ii mai prind macar intr-un concert, apoi m-am gandit cat sunt de egoist.

Rammstein lanseaza in octombrie 'Liebe Ist Für Alle Da'

Deja se ştie. În acest sfârşit de septembrie Rammstein lansează single-ul "Pussy" şi coperta inedită, cu "Rammlied" ca B-side. Ambele piese fac parte din viitorul album ce se va lansa în sfârşitul lunii octombrie sub titlul "Liebe Ist Für Alle Da" ("LOVE is there for everything"), titlu anunţat chiar azi, împreună cu zece din cele deja tradiţionale 11 piese ale unui album Rammstein.

1. Rammlied
2. Ich Tu Dir Weh
3. Waidmanns Heil
4. Haifisch
5. B********
6. Frühling in Paris
7. Wiener Blut
8. Pussy
9. Liebe ist Für Alle Da
10. Mehr
11. Roter Sand

Doi dintre membrii trupei nemţeşti au făcut precizări pe tema viitorului album, citaţi de siteul www.antimusic.com.

“The overriding theme, I would say, is extreme forms of love…”
Christoph Schneider, baterie

“Love can be interpreted in many different ways; for example, sometimes unreciprocated love can lead to tragic situations – mass murders, school shootings, terrible events like that. Hate is the negative form of love, like hot and cold"
Flake Lorenz, orgă

Din noiembrie, Rammstein pleacă în turneu, având deja 40 de date stabilite. Din păcate, toate sunt în vestul Europei şi, logic, majoritatea în Germania.

Rolling Stones pregăteşte un nou album

După ce bârfa care anunţa că va pleca din trupă Charlie Watts a fost dezminţită de fel şi fel de surse mai mult sau mai puţin apropiate, s-a întărit un alt zvon care acum trezeşte interesul măcar online vizavi de Rolling Stones.
Cică "The Greatest Rock And Roll Band in the World" pregăteşte un nou album pentru 2010 cu Jack White - solistul de la The White Strippes - ca producer, după ce Keith Richards a recunoscut într-o declaraţie acordată revistei RollingStone că a înregistrat alături de White două piese în studio. Totuşi, Keith a negat că se lucrează la un nou album Stones, dar a adăugat că ar fi încântat să lucreze în 2010 la un nou disc al formaţiei.

Discurs familiar, so get your ya-ya's out! :)

Clasificarea celor mai buni chitaristi... Oare?

Fără îndoială, cel mai cunoscut top 100 al chitariştilor este făcut de revista Rolling Stone în 2003. Dacă în privinţa primului loc nu prea există dubii, Jimi Hendrix fiind considerat (aproape) unanim regele chitării electrice, restul locurilor sunt discutate şi discutabile. "Chuck Berry numai pe 6?", "Kurt Cobain prea sus pe 12", O groază de alţii care ar merita mai sus, unul cu siguranţă complet subestimat, Angus Young trecut abia pe locul 96, dar mai ales un top din care lipseşte un băiat de podium, părere regăsită în mai toate criticile acestui top. Slash, fostul ghitarist al Guns N'Roses, cel care a scris November Rain în istoria muzicii rock prin soloul lui, cel care a făcut o baladă rock dintr-o piesă a regelui pop Michael Jackson (Give into me), Slash, cel lăsat pe din afară de Rolling Stone Magazine.
Nu ştiu care e istoria şi care sunt poveştile din spatele acestui top100, dar fără includerea lui Slash, cred că Rolling Stone şi-au demolat practic singuri topul sau credibilitatea lui.

Aş putea spune că recomand un alt top, cel făcut pe siteul The Top Tens, dar fiind vorba de popularitate şi bazat numai pe voturi (cred), lipsesc oameni care au inventat practic chitara, precum Chuck Berry, sau lipsesc chitarişti fantastici care însă nu au avut un prim-plan, cum ar fi Robby Krieger de la The Doors.

Varianta site-ului The-Top-Tens.com

100 Greatest Guitarists of All Time, acording to Rolling Stone

1 Jimi Hendrix
2 Duane Allman of the Allman Brothers Band
3 B.B. King
4 Eric Clapton
5 Robert Johnson
6 Chuck Berry
7 Stevie Ray Vaughan
8 Ry Cooder
9 Jimmy Page of Led Zeppelin
10 Keith Richards of the Rolling Stones
11Kirk Hammett of Metallica
12 Kurt Cobain of Nirvana
13 Jerry Garcia of the Grateful Dead
14 Jeff Beck
15 Carlos Santana
16 Johnny Ramone of the Ramones
17 Jack White of the White Stripes
18 John Frusciante of the Red Hot Chili Peppers
19 Richard Thompson
20 James Burton
21 George Harrison
22 Mike Bloomfield
23 Warren Haynes
24 The Edge of U2
25 Freddy King
26 Tom Morello of Rage Against the Machine and Audioslave
27 Mark Knopfler of Dire Straits
28 Stephen Stills
29 Ron Asheton of the Stooges
30 Buddy Guy
31 Dick Dale
32 John Cipollina of Quicksilver Messenger Service
33 & 34 Lee Ranaldo, Thurston Moore of Sonic Youth
35 John Fahey
36 Steve Cropper of Booker T. and the MG's
37 Bo Diddley
38 Peter Green of Fleetwood Mac
39 Brian May of Queen
40 John Fogerty of Creedence Clearwater Revival
41 Clarence White of the Byrds
42 Robert Fripp of King Crimson
43 Eddie Hazel of Funkadelic
44 Scotty Moore
45 Frank Zappa
46 Les Paul
47 T-Bone Walker
48 Joe Perry of Aerosmith
49 John McLaughlin
50 Pete Townshend
51 Paul Kossoff of Free
52 Lou Reed
53 Mickey Baker
54 Jorma Kaukonen of Jefferson Airplane
55 Ritchie Blackmore of Deep Purple
56 Tom Verlaine of Television
57 Roy Buchanan
58 Dickey Betts
59 & 60 Jonny Greenwood, Ed O'Brien of Radiohead
61 Ike Turner
62 Zoot Horn Rollo of the Magic Band
63 Danny Gatton
64 Mick Ronson
65 Hubert Sumlin
66 Vernon Reid of Living Colour
67 Link Wray
68 Jerry Miller of Moby Grape
69 Steve Howe of Yes
70 Eddie Van Halen
71 Lightnin' Hopkins
72 Joni Mitchell
73 Trey Anastasio of Phish
74 Johnny Winter
75 Adam Jones of Tool
76 Ali Farka Toure
77 Henry Vestine of Canned Heat
78 Robbie Robertson of the Band
79 Cliff Gallup of the Blue Caps (1997)
80 Robert Quine of the Voidoids
81 Derek Trucks
82 David Gilmour of Pink Floyd
83 Neil Young
84 Eddie Cochran
85 Randy Rhoads
86 Tony Iommi of Black Sabbath
87 Joan Jett
88 Dave Davies of the Kinks
89 D. Boon of the Minutemen
90 Glen Buxton of Alice Cooper
91 Robby Krieger of the Doors
92 & 93 Fred "Sonic" Smith, Wayne Kramer of the MC5
94 Bert Jansch
95 Kevin Shields of My Bloody Valentine
96 Angus Young of AC/DC
97 Robert Randolph
98 Leigh Stephens of Blue Cheer
99 Greg Ginn of Black Flag
100 Kim Thayil of Soundgarden

Un playlist despre bani...

1. Pink Floyd - Money

2. AC/DC - Moneytalks

3. The Doors - The Changeling

4. Bob Dylan - Like a Rolling Stone

5. AC/DC - What Do You Do For Money Honey

6. The Doors - Money

7. Radiohead - Dollars and cents

8. Metallica - Ecstasy of Gold

9. Holograf - Banii vorbesc

10. Keith Richards - 999

11. Nirvana - The Money Will Roll Right In

12. AC/DC - Money made

Pudica iubire a rockului românesc

Maybe is just me, dar tot timpul am trăit cu senzaţia că rockul românesc şi poate muzica românească în general este prea tristă în abordarea iubirii, că tot timpul s-au căutat esenţele rafinate dar cerebrale, în locul reacţiilor spontane şi necontrolate provocate fie de fericirea iubirii, fie de şocul unei despărţiri. La noi, dragostea este un sentiment pur, este o înălţare sufletească minimalizantă pentru trup. La noi, dragostea nu conţine sex.

În rockul autohton actual, trupele tinere urmează două reţete: fie trec pe o latură comercială şi îi înnebunesc pe toţi copiii din clasele 5-8 şi câte un bal al bobocilor în licee (Voltaj deschide lista), fie aleg "să se lupte cu un sistem întreg" şi să facă muzică necomercială, o creaţie care să atingă cele mai puternice reacţii şi sentimente negative, care să transmită mesajul pe care fiecare simte că îl are de transmis lumii, povara unui suflet care simte că nu poate să schimbe prea multe.

Iubirea în rockul românesc este o componentă laterală, bătută de nevroze şi mesaje (anti)sociale, de zbateri şi stări individuale. Rockul românesc n-a conţinut niciodată sexualitatea şi dezinhibarea trupelor britanice sau americane. Mesajele lor sunt directe, puternice, reale, nu conţin esenţa poetică, nu caută idealuri, ci sălbăticia şi nebunia iubirii, cum sunt variantele de la "Gloria" (un cântec preluat de mai toate trupele mari ale vremii), "Light My Fire" de la Doors, "Whole Lotta Love" de la Led Zeppelin, "Fool to cry" de la Rolling Stones, "You shook me all nigh long" de la AC/DC, "Wild Thing" preluată de Jimi Hendrix şi câte alte exemple se pot găsi.

La noi, până şi trupele care şi-au creat muzica pe iubire, cum ar fi Iris, Holograf, COmpact sau folkerii generaţiei Phoenix sau poate mai bine spus Pittiş au căutat tot felul de esenţe şi alegorii, metafore şi acorduri pentru a-şi exprima sălbăticia.
În cazul în care nu au preferat teme depresive (OCS, Lună Amară etc), nici trupele relativ noi nu au reuşit să se delimiteze prea mult de autocenzura în iubire. Direcţia 5, Vama Veche (cu unele excepţii), Viţa de Vie, nimeni nu vorbeşte de frumuseţea corpului, de dorinţă, sex, evadare.

Poate că în România se simte în continuare reminiscenţa venită din comunism, românii au rămas cu o mare reticenţă asupra limbajului, asupra mesajului şi asupra sexualităţii în muzică.
Prind în schimb în continuare sentimente ridicate pe un piedestal, iubiri supranaturale şi sufleteşti. Vi-l puteţi imagina pe Florin Chilian cu organe sexuale?!

Şi dacă asta ţine de iubirea prezentă, tema despărţirii şi rupturii de cineva este la fel de poetizată. Poate chiar mai falsă decât "sufletizarea" sentimentelor pentru a ascunde impulsurile fizice. Mai falsă pentru că mereu este calculată, mereu conţine urările de bine pe care nimeni de fapt nu vrea să le audă la o despărţire. "De vei pleca, să iei cu tine... "? Unde sunt nervii, supărarea, frustrările şi reproşurile? De ce fiecare despărţire trebuie transpusă într-o lume pustie, din care tot ce răzbeşte este mesajul "să-ţi fie bine" pentru fostul partener, un altruism complet dar un egoism inexistent?
"Surprise, surprise" de la Stones, bineînţeles, "Heartbreak Hotel" a lui Elvis, "You don't move me anymore" a lui Keith Richards, "Different dreams" de la Oscar Benton, "Don't cry" şi "November Rain" de la GnR, "Cryin'" de la Aerosmith, "To Love Somebody" de la Bee Gees şi câte altele.
Ce vreau să spun este că în rockul britanico-american sunt mult mai diversificate abordările şi mult mai directe exprimările. Există mesajul de bine, disperarea personală, furia oarbă, tendinţa de negare a durerii, răzbunarea, indiferenţa, implorarea.

Sunt sentimente şi exprimări reduse în muzica românească din cauza aceluiaşi stil poetic, aceleiaşi creaţii înălţătoare, aceluiaşi pudism împins peste decenii poate din cenzura comunismului, componente care elimină sau diminuează exact starea fizică a diferitelor momente de iubire.

Nu cred că în România vom auzi un rocker pe scenă având un asemenea discurs ca al lui Jim Morrison:

I ain't talkin' about no revolution. I'm talkin' about having a good time this summer.
I'm talkin' about love your neighbor until it hurts.
Come on, how about a little nakedness?
Come on, let's see some action out there!
I'm talkin' about love! Love! Love!
I'm talkin' about grab your neighbor ... and love 'em. Oh yeah!

Stones îşi caută toboşar (dezminţită ulterior)

Charlie Watts pleacă din trupa The Rolling Stones după 46 de ani, conform siteului undercover.com Charlie este cel mai vârstnic dintre componenţii trupei şi nu este la prima tentativă de despărţire de Stones.

UPDATE Fran Curtis, ofiterul de presa al trupei The Rolling Stones, neaga despartirea lui Charlie de formatie. AICI

SONDAJ: Care este cel mai bun album Metallica?

(postat iniţial pe defunctul Yahoo360, înaintea concertului Metallica de la Bucureşti)
Mereu mi s-a parut ca "Load" este cel mai bun album Metallica, de la complexitatea soundului pana la copertile discului. Iar piesa "Bleeding me", dupa opinia mea, niciodata nu a fost suficient exploatata. Oricum, declar deschis antrenamentul pentru 23 iulie.


UPDATE******
Concertul a trecut de un an şi ceva, a plouat continuu şi rece, element care a deranjat pe multă lume, dar în imaginaţia mea a fost o atmosferă perfectă pentru un asemenea concert, pentru piese ca "Fade to Black", "One", "Welcome home", "Master of puppets" şi altele. O atmosferă asortată parcă intenţionat la puterea acustică, la mesajele trupei şi la contactul dintre formaţie şi public, unul existent şi viu, dar rece, oarecum milităresc. O atmosferă care prefaţa perfect o nebunie efemeră şi al cărei final se anunţa pe "The Memory Remains". Un concert care m-a plimbat de la primul până la ultimul album Metallica, de aceea lansez un sondaj pe această temă.

The Doors

By Marilyn Manson

Jim Morrison said it best: "All the children are insane," and he meant it like I mean it. We are children revolted by the banality of what people think is sane. When Jim rambled, quite profoundly, "Rock & roll is dead," and "Hitler is alive. . . . I slept with her last night," he knew then what we are choking on now. You can't change the world, and if you try, you just end up destroying it. We love all things to death. We leave the lights on, turn everything up to ten and fuck everything we fear.

In tenth grade I was told to read No One Here Gets Out Alive, the biography of Jim Morrison. Everything I'm interested in now got started with that book. It made me want to be a writer, and I started with poetry and short stories. We don't know what was really going on in Morrison's head, but I liked trying to piece it together. The immortality of his words, the mystery of his existence appealed to my sense of fantasy. I found "Moonlight Drive" -- particularly when accompanied by "Horse Latitudes" -- scary and sexually mystifying, like Happy Days told by Ted Bundy. I read the poem in front of my tenth-grade English class, and it was as awe-inspiring then as it is now. Words like mute nostril agony and carefully refined and sealed over always stung in the corners of my eyes.

I think the Doors still fit in because they never fit in in the first place. They didn't have a bass player. The music often had nothing to do with Morrison's words. The keyboard held everything together. Most bands can get through a show if the keyboardist breaks a finger. Not the Doors. Robbie Krieger played very odd guitar parts if you compare him to Jimmy Page or Keith Richards. Yet all this combined into something unique that grabbed people's attention.

Morrison's voice was a beautiful pond for anything to drown in. Whatever he sang became as deep as he was. He had the unnameable thing that people will always be drawn to. I've always thought of the Doors as the first punk band, even more than the Stooges or the Ramones. They didn't sound anything like punk rock, but Morrison outshined everyone else when it came to rebellion and not playing by anyone's rules. There are a lot of bands that seem to want to sound like the Doors filtered through grunge or neogrunge -- whatever it is. But it's all just ideas pasted on ideas, faded copies of copies. If you want to be like Jim Morrison, you can't be anything like Jim Morrison. It's about finding your own place in the world.

RollingStone.com

Saturday's night shit

Timisoara e la fel de vie sambata noaptea ca miercuri la pranz. Cluburile-s deschise toate, nunti in zeci de restaurante, concerte peste concerte, intr-un parc e "populara", intr-altul "chitara". Taxiurile brazda soselele pana in zori, semafoarele dau starturi pentru diversi "Alonso", "Raikkoneni" sau "Hamiltoni" autohtoni in beamveuri si audiuri.
Vreau un club de blues unde berea sa fie la halba, unde Jim Morrison sa nu vie un nume necunoscut, mesele sa fie negre, din lemn mat si masiv, personalul sa aiba chef sa iti asculte labele, cand nu mai ai bani sa iti dea o cinste din partea casei, gagigile sa nu fie platinate si "solarizate" artificial, sa nu deranjeze nimeni.
Vreau chefuri cu chitaristi in fumoarul caminului, vreau bancuri porcoase cu zeci de hohote, vreau bautura la cheta, vreau refrene false in cor.

(text scris in 15 septembrie 2007. De atunci, aproape nimic nu s-a schimbat, ieri seara lucrurile erau cam la fel)

Hey, is good to be here!

Blogul de Rock înseamnă o idee din urmă cu câteva luni, cam de prin martie, când am văzut AC/DC live la Budapesta. O vreme, nu am avut timp şi mai ales chef să îi dau drumul, până când ieri am aflat, la 11 noaptea în urma unui mesaj pe twitter, că 25 iulie este "data de naştere" a albumului "Back In Black".
Instant, mi-am dat seama că atunci, pe loc, trebuie să pornească "Blogul de Rock". "Back in Black" trebuia să lanseze blogul pentru că "Back in Black" - piesa, nu albumul - mi-a marcat momentul zero în ieşirea dintr-o stare în urmă cu câţiva ani. Pentru că "Back in Black" - albumul, nu piesa - a făcut parte din acele prime câteva discuri (mă rog, casete) pe care le-am ascultat la contactul cu muzica internaţională. Pentru că solo-ul de chitară din "Back In Black" - piesa din nou - este alarma de pe telefon care mă trezeşte dimineaţa. Pentru că "Back In Black" - tot piesa - deschide un playlist undeva în altă parte.

PS: Sigur că pentru "Blogul de Rock" urmează o cosmeizare şi o personalizare. Aştept propuneri pentru un template potrivit şi uşor de adaptat.

29 de ani "in Black"

Azi sunt fix 29 de ani de când AC/DC lansa primul album cu Brian Johnson la voce. "Back in Black" apăruse la 25 iulie 1980, la numai cinci luni de la moartea lui Bon Scott, perioadă în care trupa a trecut de la ideea despărţirii la dorinţa de continuitate, apoi la un nou solist şi în cele din urmă la înregistrari.

Şi din studiouri a ieşit cel mai bine vândut album all-time făcut de vreo trupă, peste 49 de milioane de copii vândute world-wide, pe locul doi în clasamentul general după "Thriller" semnat de Michael Jackson.

Într-un interviu acordat în momentul lansării, Angus Young a spus că motivul unei coperţi negre şi simple îl constituie doliul şi tributul pe care AC/DC i l-a dedicat lui Bon Scott.

Compoziţia albumului:
1. "Hells Bells"

2. "Shoot to Thrill"
3. "What Do You Do for Money Honey"
4. "Givin the Dog a Bone"
5. "Let Me Put My Love into You"
6. "Back in Black"

7. "You Shook Me All Night Long"

8. "Have a Drink on Me"
9. "Shake a Leg"
10. "Rock and Roll Ain't Noise Pollution"